Dorinţa de a vedea pe Isus
“Isus a intrat în Ierihon şi trecea prin cetate. Şi un om bogat, numit Zacheu, mai marele vameşilor, căuta să vadă care este Isus; dar nu putea din pricina norodului, căci era mic de statură. A alergat înainte şi s-a suit într-un dud ca să-L vadă; pentru că pe drumul acela avea să treacă. Isus când a ajuns la locul acela Şi-a ridicat ochii în sus şi i-a zis: “Zachee, dă-te jos degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.” Zacheu s-a dat jos în grabă şi L-a primit cu bucurie. Când au văzut lucrul acesta, toţi cârteau şi ziceau: “A intrat să găzduiască la un om păcătos!” Dar Zacheu a stătut înaintea Domnului şi I-a zis: “Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor; şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit.” Isus i-a zis: “Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci şi el este fiul lui Avraam. Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” (Luca cap.19:1-10).
Zacheu, un om bogat, mai marele vameşilor, auzind despre Domnul Isus, despre faima şi popularitatea Lui, a dorit şi el să-L vadă pe Domnul. Căci Domnul Hristos venit pe pământ nu era un om oarecare ci, datorită personalităţii Sale, a învăţăturii şi a faptelor Sale bune, atrăgea foarte mult norod, care venea după El. În această povestire ce a avut loc sunt prezentate nişte adevăruri de o importanţă vitală pentru orice om păcătos. Zacheu, un om păcătos ca noi toţi, a dorit sincer să vadă şi să cunoască pe Domnul Isus. Domnul Isus Hristos era la lucru aici pe pământ pentru mântuirea şi salvarea celor păcătoşi. Domnul este şi de data aceasta în mijlocul norodului, asaltat de mulţi oameni pe care i-a ajutat în multe feluri, căci sărăcia şi nevoile lor erau foarte mari, dar cea mai mare nevoie a lor era nevoia de mântuire şi de salvare pentru viaţa veşnică. Zacheu reprezintă pe acele persoane care doresc sincer să-L cunoască pe Domnul Isus Hristos, o dorinţă sinceră şi după voia lui Dumnezeu. Domnul cheamă la El sufletele obosite şi dornice de mântuire (Matei cap.11:28). La această dorinţă Domnul Isus răspunde, vine în întâmpinarea ei şi mai mult decât s-ar fi aşteptat cineva El este oaspete de onoare în casa lui Zacheu şi la masa lui. Dumnezeu cunoaşte gândurile şi dorinţele din inima omului.
Zacheu îşi dă seama cine este Domnul Isus Hristos cu adevărat şi-L recunoaşte ca pe Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul său. Plin de bucuria mântuirii, Zacheu, a hotărât să se pocăiască, să se despartă de ce era trecător şi păcătos până atunci pentru el şi să-şi îndrepte viaţa şi nu oricum: se angajează înaintea Domnului să facă nişte reforme radicale îndreptând ceea ce el până atunci făcuse rău. El a avut pentru Domnul o inimă deschisă pe care i-a predat-o imediat Lui. Domnul a lucrat la mintea şi la inima lui, încât acesta era dispus să facă totul pentru Domnul şi pentru mântuirea şi salvarea sa veşnică. Domnul Isus garantează mântuirea şi salvarea a lui Zacheu, ca răspuns al dorinţei din inima sa şi pentru că a fost dispus să deschidă uşa Domnului pentru a-L primi în viaţa sa.
Unii din popor cârteau împotriva Domnului pentru că a intrat să găzduiască la un păcătos. Aceştia erau acei farisei lipsiţi de dragoste şi care nu au înţeles sau au refuzat să înţeleagă lucrarea de mântuire a Domnului Hristos. Dumnezeu doreşte salvarea oricărui păcătos, mai ales când acesta Îl caută, recunoaşte pe Domnul Isus Hristos şi doreşte să se pocăiască pentru a fi mântuit.
Şi astăzi Domnul nostru Isus Hristos încă mai este în căutarea sufletelor pierdute. Încă mai există timp de har şi de mântuire pentru orice suflet robit de păcat. Jertfa Lui de la Calvar este îndestulătoare, plătind pentru păcatele întregii lumi. Numai că acesta jertfă măreaţă a Domnului are putere şi este de ajutor pentru iertare şi pentru moştenirea vieţii veşnice doar pentru acele suflete care doresc să-L cunoască pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor personal care-L invită în casa lor, în inima lor. Numai acele suflete care-şi dau interesul de a cunoaşte şi de a-L găsi pe Domnul se vor bucura de mântuirea Lui. “Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi dacă Mă veţi căuta cu toată inima. Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Domnul...” (Ieremia cap. 29:13-14). Mântuirea oferită de Domnul Isus este pentru acele suflete care deschid uşa Domnului şi-L invită în inima lor, în viaţa lor, în casa lor ca pe cel mai onorat oaspete. “Iată Eu stau la uşa şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc. Cap.3:20).
La acele suflete unde Domnul a fost căutat, găsit şi primit în inimă lor, prin Duhul Sfânt, El va rămâne pentru totdeauna. O astfel de inimă curăţită de tot ce a fost rău a devenit templul Duhului Sfânt. Dacă dorim mântuirea şi viaţa veşnică este strict necesar să dorim să cunoaştem pe Dumnezeu Tatăl, pe Domnul Isus Hristos, Mântuitorul şi pe Duhul Sfânt. Pentru fiecare zi a vieţii dăruită de Dumnezeu să avem acest gând şi această dorinţa înălţate prin rugăciune: să invităm pe Domnul Isus Hristos în inimă şi în viaţa noastră. Dorinţa să-L avem pe Domnul ca Lumină, sfătuitor şi ocrotire. Avem stricta nevoie de un aşa ajutor care este cel mai preţios şi cel mai bun – Domnul Isus Hristos în viaţa noastră zilnică. Domnul, cu multă dragoste şi milă, va răspunde dorinţei şi invitaţiei noastre şi va veni la noi personal, cei care dorim întâlnirea cu El şi mântuirea Sa. Ne va dărui Duhul Său cel Sfânt pentru a ne fi lumină şi călăuza şi pentru a ne pecetlui pentru Împărăţia Sa.
Adevăratul creştin va dori în permanenţă pe Domnul Isus Hristos. Dorinţele lui se manifestă prin gânduri şi rugăciuni făcute cu credinţă. Va dori ca inima să-i fie umplută cu prezenţa Duhului Sfânt şi sa se lase călăuzit de El pentru o viaţă de sfinţenie. Adevăratul creştin şi copil al Domnului are o dorinţă arzătoare de a se întâlni cu Domnul Isus Hristos la revenirea Sa în slavă. Are credinţă în Cuvântul Evangheliei şi în făgăduinţele Sale.
Întrebarea pe care să ne-o punem fiecare: “Cât de tare dorim prezenţa Domnului Isus Hristos în inima noastră şi pentru viaţa noastră?”
Este posibil să nu preţuim suficient darurile lui Dumnezeu pentru mântuire. Suntem atenţionaţi de Domnul Isus în Matei cap.6:33: “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Interesul ce trebuie să-l avem pentru trăirea în neprihănire şi pentru intrarea în Împărăţia Sa cea veşnică să fie pe primul loc în căutările noastre. S-ar putea să iubim mai mult viaţa aceasta trecătoare cu toată agoniseala ei decât viaţa veşnică ce ne este promisă. Dorinţa pentru mântuire şi pentru trăirea în neprihănire trebuie să fie mai mare şi mai presus decât altă dorinţă ce aparţine interesului acestei vieţi.
Zacheu şi-a dat seama de imensa valoare a mântuirii şi a vieţii veşnice, încât a fost hotărât şi dispus să se despartă de averea sa trecătoare pentru mântuirea ce i-a oferit-o Domnul Isus Hristos. Zacheu preţuieşte mai mult făgăduinţele veşnice decât ce este trecător.
“Doamne Isuse, Mântuitorul nostru, te rog ajută mântuirii noastre, să ne putem despărţi de tot ce este trecător în viaţa noastră şi să Te avem pe Tine oaspete de onoare în inimă pentru totdeauna.” Amin

1. Ia-mă Doamne în slujba Ta
Şi tot în slujbă Ta mă ţine,
Să n-am nimic în asta lume
Decât, Doamne, numai pe Ţine.
2. Ia-mi mâinile şi a lor lucrare
Picioarele şi a lor umblare.
Ia-mi inima din pieptul meu
Şi o curată de orice rău.
3. Ia-mi gura şi a ei vorbire
Să nu mai fie spre pieire.
Ia-mi ochii şi privirea lor
Să-L văd pe-al meu Mântuitor.
4. Ia-mi banii pentru lucrul Tău
Şi fă din mine un Zacheu.
Şi-apoi intră în casa mea
Şi fă-te Tu stăpân pe ea.
5. Ajută-mi Doamne să-mplinesc
Ca Zacheu să mă umilesc.
Să mă cobor îndată jos
La glasul Tău, Isus Hristos.
6. Să fiu-nălţat în ziua ta
Când Tu pe nori mă vei chema.
Când trâmbiţă va răsuna
Să vin la întâmpinarea Ta. (versuri autor anonim)

Aprilie 2010,
Olga Bucaciuc, Suceava

Legea lui Dumnezeu - cele zece porunci

Marile principii ale legii lui Dumnezeu sunt cuprinse în “Cele zece porunci” şi exemplificate în viaţa Domnului Isus Hristos. Ele exprimă iubirea, voia şi hotărârile lui Dumnezeu cu privire la comportarea şi relaţiile omului şi sunt obligatorii pentru toţi oamenii din toate timpurile. Aceste precepte constituie baza legământului lui Dumnezeu cu poporul Său şi etalonul după care se desfăşoară judecata lui Dumnezeu. Prin intermediul Duhului Sfânt, ele scot în evidenţă păcatul şi trezesc conştiinţa şi simţământul nevoii de un Mântuitor. Mântuirea este numai prin har şi nu prin fapte, dar roada ei este ascultarea de cele zece porunci. Această ascultare dezvoltă caracterul creştin şi are ca rezultat o stare de bine. Ea este o dovadă a iubirii noastre faţă de Domnul şi a preocupării pentru concetăţenii noştri. Ascultarea care vine din credinţă demonstrează puterea Domnului Hristos de a transforma viaţa şi întăreşte în acest fel mărturisirea creştină.
“... Apoi Dumnezeu a început sa vorbească din întunericul acela dens ce-L înconjura în timp ce El stătea pe munte. Mişcat de o profundă iubire pentru poporul Său, El a rostit cele zece porunci” (Exod cap.19:18-19). Moise spunea “Domnul a venit din Sinai... şi a ieşit din mijlocul zecilor de mii de sfinţi, având în dreapta Lui focul Legii. Da, El iubeşte popoarele: toţi sfinţii sunt în mâna Ta. Ei au stătut la picioarele Tale, au primit cuvintele Tale” (Deut. Cap.33:2-3). Când a fost dată legea pe muntele Sinai Dumnezeu s-a descoperit pe Sine nu numai ca maiestoasa Autoritate supremă a universului ci şi ca Răscumpărător al poporului Său (Exod cap.20:2). Pentru că El este Mântuitor, El nu cheamă numai pe Israel, ci cheamă întreaga omenire (Exod cap.12:13) să asculte cele zece porunci scurte, cuprinzătoare şi pline de autoritate, ce cuprind datoria fiinţelor omeneşti faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele lor.
Prima poruncă:
“Să nu ai alţi Dumnezei afară de Mine” (Exod cap.20:3).
Dumnezeul cel veşnic, având viaţa în Sine însuşi, Cel ne creat, El însuşi fiind Creatorul, Izvorul de viaţa şi Susţinătorul tuturor lucrurilor, este Singurul îndreptăţit la suprema închinare şi adorare. Omului îi este interzis să dea oricui altcuiva locul cel dintâi în simţămintele sale sau în slujirea sa. Poruncă întâi opreşte pe oameni să aibă alţi dumnezei afară de Dumnezeul adevărat şi Sfânt care este Creatorul tuturor lucrurilor din univers.
A doua poruncă:
“Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri şi jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti.” (Exod cap.20:4-5). Porunca a doua ne opreste din închinarea la chipuri sau asemănări, întrucât acestea ne îndepărtează de închinarea la Adevăratul Dumnezeu. Multe naţiuni păgâne susţineau că, chipurile lor (icoanele), erau numai pre închipuiri sau simboluri prin care era adorată zeitatea, dar Dumnezeu a declarat că o astfel de închinare este păcat. Încercarea de a-L reprezenta pe Cel Veşnic prin obiecte materiale coboară concepţia omului cu privire la Dumnezeu. Căci Dumnezeu a spus “Pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam al celor ce Mă urăsc şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele”. Prin oprirea închinării la dumnezei falşi, porunca a doua, în mod implicit, îndeamnă la adorarea adevăratului Dumnezeu.
Porunca a treia:
“Să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui” (Exod cap.20:7). Această poruncă nu numai că opreşte jurămintele false şi blestemele obişnuite, dar ea ne opreşte să folosim Numele lui Dumnezeu într-un mod uşuratic şi neglijent, fără respect faţă de înspăimântătoarea lui însemnătate. Prin folosirea necugetată a Numelui lui Dumnezeu în vorbirea de rând, prin invocarea Lui în probleme neînsemnate şi prin deasa şi necugetată repetare a Numelui Său noi Îl dezonorăm. “Numele Lui cel Sfânt şi Înfricoşat” (Ps. Cap.111:9). Toţi trebuie să cugetăm asupra maiestăţii Sale, a curăţiei şi sfinţeniei Sale, pentru ca inima să ne fie mişcată de simţământul caracterului Său preaslăvit, iar Numele Său sfânt să fie rostit cu respect şi solemnitate. O încălcare a acestei porunci se face şi în sălile de judecată unde există neputinţa să înfrâneze răul. Oamenii jură cu mâna pe Biblie fără teamă şi respect pentru Cartea Sfântă a Domnului.
Porunca a patra:
“Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o” (Exod cap.20:8-11). Dumnezeul nostru creator, după şase zile ale creaţiunii S-a odihnit în cea de a şaptea zi şi a instituit Sabatul pentru toţi oamenii ca un moment de aducere aminte al creaţiunii. Porunca a patra a Legii de neschimbat a lui Dumnezeu cere păzirea Sabatului, ziua a şaptea, ca zi de odihnă, de închinare şi slujire, în armonie cu învăţătura şi practica Domnului Isus Hristos care este si Domn al Sabatului. Sabatul este o zi de plăcută comuniune cu Dumnezeu şi între credincioşi. Sabatul este un simbol al răscumpărării în Hristos, un semn al sfinţirii noastre, o dovadă a loialităţii şi o pregustare a viitorului nostru veşnic în Împărăţia lui Dumnezeu. Sabatul este semnul perpetuu al lui Dumnezeu, al legământului veşnic dintre El şi poporul Său. Păzirea plină de bucurie a acestui timp sfânt, de seară până seară (24 ore), de la apus de soare până la apus de soare, este o celebrare a actelor creatoare şi răscumpărătoare ale lui Dumnezeu.
Sabatul este punctul central al închinării noastre înaintea lui Dumnezeu. Ca moment de aducere aminte al creaţiunii, el descoperă motivul pentru care Dumnezeu trebuie să fie adorat – El este Creatorul şi noi suntem fiinţele create de El. Ziua sfânta de Sabat, a şaptea din săptămână, se impune pentru a fi sfinţită şi respectată de către toţi oamenii din următoarele motive:
· Este poruncit de Dumnezeu şi face parte din cele zece porunci care sunt veşnice şi de neschimbat (Ps. Cap.119:91-92; Exod cap.20:1-17).
· Dumnezeu “S-a odihnit în Sabat” (Exod cap.2:3). El a dat un exemplu pe care fiinţele omeneşti să-l urmeze.
· Dumnezeu a binecuvântat ziua de Sabat în mod special şi cu o destinaţie specială de închinare pentru poporul Său.
· Dumnezeu a sfinţit Sabatul. A sfinţi ceva înseamnă a-l face sacru, sfânt, pus deoparte şi deosebit de celelalte zile ale săptămânii.
Toate poruncile Decalogului sunt vitale şi nici una nu trebuie să fie neglijată (Iacov cap.2:10). Şi totuşi Dumnezeu distinge porunca Sabatului de toate celelalte. Cu privire la ea, El a poruncit: “Adu-ţi aminte...” atrăgând atenţia omenirii asupra primejdiei de a uita importanţa acestei porunci. Toţi oamenii lui Dumnezeu prezentaţi în Sfânta Scriptură, cei din Vechiul Testament şi cei din Noul Testament, Domnul Isus Hristos şi apostolii Săi au respectat ziua Sabatului. În această zi sfânta obişnuiau să participe la slujbele de închinare din templu şi sinagogă. Domnul Isus Hristos dă permisiunea de a face bine şi a ajuta pe semenii noştri aflaţi în suferinţă şi chiar de a salva animalele în ziua de Sabat. Domnul Isus, prin minunile de vindecare înfăptuite, a făcut din acesta zi o zi de bucurie.
Domnul doreşte ca noi, copiii Săi, să ne bucurăm în această zi sfântă şi s-o sfinţim prin consacrarea noastră spre slava Sa. “Dacă îţi vei opri piciorul în ziuă Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L şi dacă-L vei cinsti, ne urmând căile tale, ne îndeletnicindu-te cu treburile tale şi nedându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit” (Isaia cap.58:13-14).
Ziua sfântă a Domnului, ziua de Sabat, trebuie respectată cu stricteţe aici în viaţa aceasta dar ea va continua şi în veşnicie să fie o zi de închinare. “În fiecare lună nouă şi în fiecare Sabat, va veni orice făptură să se închine înaintea Mea, zice Domnul” (Isaia cap.66:22-23). Nicăieri Biblia nu ne porunceşte să păzim vreo altă zi a săptămânii decât Sabatul. Ea nu declară nici o altă zi a săptămânii ca fiind binecuvântată sau sfântă. Noul Testament nu arată că Dumnezeu a schimbat ziua sfântă de Sabat cu o altă zi a săptămânii.
Semnificaţia Sabatului:
· Un memorial perpetuu al creaţiunii (Exod cap.20:11-12).
· Un simbol al răscumpărării (Deut. Cap.5:15).
· Un semn al sfinţirii (Exod cap.31:13; Ezechiel cap.20:20 şi Evrei cap.13:12).
· Un semn al loialităţii (Apoc. Cap.14:12).
· Un timp al comuniunii, o zi de închinare şi de întâlnire cu Dumnezeu în casa de rugăciune.
· Un semn al neprihănirii prin credinţă (Romani cap.2:14-16).
· Un simbol al rămânerii în Hristos (Evrei cap.4:9).
Schimbarea zilei de Sabat cu ziua întâi a săptămânii (duminica) este profetizată. Biblia ne descoperă faptul că păzirea duminicii ca instituţie creştină îşi are originea în “Taina fărădelegii” care era deja la lucru în zilele lui Pavel (2Tes. Cap.2:3,7). Viziunea lui Daniel înfăţişează un atac asupra poporului lui Dumnezeu şi a Legii Sale (Daniel cap.7:25). Schimbarea zilei de Sabat cu ziua de duminică, zi pe care majoritatea creştinilor o respectă, se bazează pe impunerea şi autoritatea Bisericii Catolice (A se studia istoria Bisericii Ortodoxe, schimbările de pe timpul Împăratului Constantin, anul 321). Deci, cei care respectă ziua de Duminică ca zi de închinare, calcă porunca a patra a lui Dumnezeu din Decalog. Îndemnul este să ascultăm numai de poruncile lui Dumnezeu şi nu de poruncile oamenilor care nu sunt în conformitate cu ceea ce spune Dumnezeu să împlinim. Mântuirea noastră depinde şi de împlinirea poruncii a patra – ţinerea Sabatului, acesta fiind instituit de care Dumnezeu înainte de formarea poporului Israel, deci este valabil pentru toate naţiunile pământului (Iacov cap.2:10).
Porunca a cincea:
“Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău” (Exod cap.20:12). Părinţii sunt îndreptăţiţi astfel la o dragoste şi un respect deosebit, cum nu este dat nimănui altcuiva să aibă. Dumnezeu însuşi aşează asupra lor responsabilitatea pentru sufletele încredinţate grijii lor. Iar acela care respinge autoritatea îndreptăţită a părinţilor săi, respinge autoritatea lui Dumnezeu. Porunca a cincea cere din partea copiilor nu numai să arate respect, supunere şi ascultare părinţilor lor, ci deasemenea să le dea dragostea şi amabilitatea lor, să le uşureze poverile, să le apere prestigiul, să-i ajute şi să-i mângâie la bătrâneţe. Ea încurajează respectul faţă de slujitorii lui Dumnezeu şi faţă de conducători şi de toţi aceia cărora Dumnezeu le-a dat să aibă autoritate. “Aceasta”, spune apostolul, “este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă” (Efeseni cap.6:2). Făgăduinţa este viaţa veşnică pe pământul eliberat de blestemul păcatului.
Porunca a şasea:
“Să nu ucizi” (Exod cap.20:13). Toate actele de nedreptate, de cruzime şi de lovire care tind şi duc la scurtarea vieţii, spiritul de ură şi răzbunare sau cultivarea unei pasiuni care duce la acţiuni vătămătoare pentru alţii sau care ne face să le vrem răul (“căci cine urăşte pe fratele său este un ucigaş”), o egoistă neglijare de a îngriji pe cei în nevoie său în suferinţă, orice satisfacere egoistă a poftelor, orice lipsire fără rost de cele necesare vieţii său munca peste măsură ce tinde să afecteze sănătatea. Toate acestea, în măsură mai mare său mai mică, duc la scurtarea vieţii şi sunt călcări ale poruncii a şasea. Porunca a şasea interzice uciderea de orice fel. O încălcare gravă a acestei porunci sunt avorturile ce le înfăptuiesc unele femei în aceste timpuri şi într-un număr foarte mare. Ştie numai Dumnezeu câţi copii sunt ucişi “legal şi ilegal” în lume şi în felul acesta. Uciderea acestor fiinţe nevinovate este un păcat foarte mare şi nu au nici o justificare înaintea lui Dumnezeu. Multe din aceste sarcini sunt posibile în urma actului sexual nepermis de porunca a şaptea, înfăptuind şi păcatul curviei. De păcatul “uciderii” se mai fac vinovate şi acele persoane care sunt complici la crime şi ucideri, chiar dacă ei nu le înfăptuiesc dar ajută pe cei ce le fac. De păcatul “uciderii” se mai fac vinovate şi acele persoane care pot salva o viaţă şi nu o fac din comoditate, indiferenţă, egoism sau chiar din ură. De acest păcat sunt vinovate şi acele persoane care chinuiesc şi ucid cu plăcere, fără pic de milă şi cu multă cruzime animale şi alte vietăţi create de Dumnezeu. Dacă putem salva o viaţă de om sau a unui animal să o facem pentru că Dumnezeu ne va da răsplata Lui şi pentru acestea.

Porunca a şaptea:
“Să nu preacurveşti” (Exod cap.20:14). Această poruncă interzice nu numai faptele murdare, actele sexuale nepermise ci chiar şi gândurile şi dorinţele senzuale, precum orice practică ce tinde să provoace şi să aţâţe. Curăţia este cerută nu numai în viaţa exterioară ci şi în intenţiile şi simţămintele tainice ale inimii. Dumnezeu cere sfinţirea vieţii şi curăţirea trupului ce ni l-a dat. “Orice păcat pe care îl face omul, este un păcat săvârşit afară din trup, dar cine curveşte, păcătuieşte împotriva trupului său” (1Cor. Cap.6:18). “Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea şi patul să fie ne spurcat, căci Dumnezeu va judeca pe curvari şi pe preacurvari” (Evrei cap.13:4). Dumnezeu Însuşi a instituit legământul căsătoriei în grădina Eden înainte de căderea omului în păcat. Legământul căsătoriei are la bază credinţa şi dragostea pentru Dumnezeu a celor doi, soţ şi soţie şi credinţa şi dragostea lor reciprocă unul pentru celălalt şi care trebuie să vină dintr-o inimă curată (Geneza cap. 2:21-25). Când unul dintre cei doi soţi calcă această poruncă se face vinovat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea partenerului de viaţă (Matei cap.19:19; Romani cap.13:13). Orice altă legătură conjugală în afara propriei căsătorii şi nelegitimă este păcat. Trăirea în concubinaj şi prostituţia sunt păcate. Domnul Isus Hristos spune: “Dar Eu vă spun că orişicine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi preacurvit cu ea în inima lui” (Matei cap.5:28). Porunca a şaptea interzice orice fel de practică a poftelor josnice, murdare şi anormale. Părinţii au o mare răspundere pentru copiii lor (fete şi băieţi) de a-i îndruma bine să fugă de momelile murdare care sunt expuse pretutindeni şi de “stricăciunea care este în lume prin poftă”. Păcatul curviei mai poate fi asemănat şi cu păcatul înfăptuit prin călcarea legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul Său. Acest legământ are la bază credincioşia şi ascultarea noastră numai de poruncile lui Dumnezeu. Poporul Israel s-a făcut vinovat înaintea Domnului căci L-au părăsit şi nu au fost credincioşi legământului Său. Luând modelul neamurilor păgâne, s-au dat la idolatrie şi s-au închinat la dumnezei străini şi la idoli “de lemn şi de piatră” (Judecători cap.8:33-34; Ier. Cap.3:2; Osea cap.1:2). Biblia ne spune în Apocalipsa cap.21:8 că nici un curvar şi ucigaş, împreună cu toţi ceilalţi nelegiuiţi, nu vor intra în Împărăţia Cerului ci partea lor va fi acesta: “vor fi aruncaţi în iazul cu foc”.
Porunca a opta:
“Să nu furi” (Exod cap.20:15). În acesta porunca sunt cuprinse atât păcatele publice cât şi cele particulare. Porunca a opta condamnă furturile de orice fel. Condamnă răpirea de oameni şi comerţul cu sclavi şi interzice războaiele de cucerire. Ea condamnă furtul şi tâlhăria. Porunca cere o cinste deplină în cele mai mici amănunte ale problemelor vieţii. Ea osândeşte îmbogăţirea peste măsură şi necinstită în afaceri şi cere plata dreaptă a datoriilor şi a salariilor. Porunca declară că orice încercare de a obţine foloase personale de pe urma neştiinţei, slăbiciunii său nenorocirii altora este trecută că înşelăciune în cărţile din cer. Comercianţii nu au voie să aibă două feluri de măsurători, una dreaptă şi una strâmbă ca să înşele pe cumpărător.
Porunca a noua:
“Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” (Exod cap.20:16). Vorbirea neadevărată în orice problemă, orice încercare sau intenţie de a-l înşela pe aproapele nostru sau de a-i aduce învinuiri nedrepte sunt cuprinse în această poruncă. Intenţia de a înşela înseamnă minciună. Ipocrizia este păcat! Ceea ce gândim aceea să şi vorbim. O privire a ochiului, o mişcare cu mâna, o expresie a feţei pot spune la fel de bine o minciună ca şi prin cuvinte. Orice adăugire intenţionată în vorbire, orice aluzie sau orice insinuare făcută în mod calculat, cu gândul de a face o impresie greşită sau exagerată, chiar povestirea unor fapte în aşa fel încât să ducă în rătăcire pe cineva constituie o minciună. Acest precept interzice bunul nume al semenului nostru prin relatări inexacte sau bănuieli rele şi prin vorbiri de rău sau bârfeli. Chiar şi ascunderea intenţionată a adevărului, de pe urma căreia alţii pot fi păgubiţi este păcat şi o încălcare a poruncii a noua. Se mai fac vinovaţi de călcarea şi nerespectarea poruncii a noua cei care fac promisiuni lui Dumnezeu sau semenilor lor şi nu le aduc la îndeplinire din motive de neglijenţă, dezinteres, se răzgândesc, din rea voinţă şi fără vreo justificare îndreptăţită. Deci minciună sub toate aspectele ei este interzisă de porunca a noua.
Porunca a zecea:
“Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău” (Exod cap.20:17). Porunca a zecea loveşte la rădăcina tuturor păcatelor care aprind dorinţe egoiste, de unde izvorăsc faptele păcătoase. Poftirea este o formă de egoism. În Biblie nu întâlnim cuvântul “egoism”, dar în locul lui găsim cuvintele “lăcomie, poftire şi zgârcenie”. Esenţa păcatului este poftirea după cum iubirea este esenţa dreptăţii. Iubirea înseamnă “a da”. Dar a dori ceva pentru sine şi a şi-l însuşi este egoism. Ambele sunt în contrast unul cu altul. Egoismul şi poftirea sunt rădăcina păcatului. Păcatul se naşte întâi în cuget şi sfârşeşte în faptă. Poftirea stă la baza nemulţumirii. Nemulţumirea nu este o stare bună spirituală la cel ce o are, chiar dacă lucrul dorit nu este rău în sine. Biblia ne spune: “Mulţumiţi-vă cu ce aveţi” (Evrei cap.13:5); “Să vă mulţumiţi cu lefurile voastre” (Luca cap.3:14); “Dacă avem, dar, cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns” (1Timotei cap.6:8). Este o mare binecuvântare să învăţăm să fim mulţumiţi cu ceea ce avem. Este o mare binecuvântare a nu murmura în anumite situaţii.
Rugăciune:
Părinte Ceresc, Domnul şi Dumnezeul nostru care ne-ai creat, în Numele Domnului Isus Hristos îţi mulţumim pentru lumina Cuvântului Tău Sfânt, îţi mulţumim pentru poruncile Tale Sfinte, pe care ni le-ai dat să le respectăm şi prin care să trăim. Sfinţenia la care ne-ai chemat are la bază credincioşia noastră şi păzirea şi respectarea cu stricteţe a poruncilor Tale. Ajută-ne Doamne la respectarea tuturor poruncilor Tale şi, în felul acesta, să putem birui păcatele din viaţa noastră şi să respectăm legământul încheiat cu Tine.
Domnul şi Dumnezeul nostru cel Sfânt şi Veşnic, ai milă de noi şi dă-ne ajutor şi putere pentru a birui păcatele de orice fel şi poftele firii pământeşti din viaţa şi fiinţă noastră. Ajută-ne să putem trăi în curăţie, în dragoste, cinste şi credincioşie, motivate de dragoste pentru Tine şi dragoste pentru aproapele nostru.
Pentru tot harul di dragostea Ta revărsate peste noi, cei răscumpăraţi cu un preţ atât de mare, îţi mulţumesc şi fii slăvit, binecuvântat şi glorificat, Bunule Dumnezeu, împreună cu Fiul Tău – Isus Hristos şi cu Duhul Sfânt în vecii vecilor, Amin!
Martie 2010, Olga Bucaciuc, Suceava.