Dragostea – partea a V-a
Efecte ale lipsei de dragoste din biserică

Dragostea este strict necesară pentru o bună înţelegere unii cu alţii, pentru păstrarea liniştii, a păcii şi a bucuriei în suflete, în societate, între toţi oamenii, în familie, în biserica Domnului şi oriunde în relaţiile şi comunicările dintre oameni, dintre familii şi în tot felul de organizaţii: şcoli, spitale, servicii publice etc. Dragostea din inima omului se manifestă împreună cu respectul pentru persoane, indiferent cine sunt acestea.
Cum se manifestă dragostea în biserici?

Dumnezeu doreşte ca fiecare dintre noi să avem o dragoste statornică, fierbinte şi sinceră unul pentru altul. Numai Dumnezeu poate vedea şi cunoaşte ce este în inima fiecărui credincios, căci, este posibil chiar din cei care au încheiat legământul cu Dumnezeu prin botez, dacă ei nu împlinesc poruncile Sale şi viaţa nu este întocmai după voia Lui ci au o credinţă superficială, aceştia să nu aibă dragostea lui Dumnezeu în inimă şi nici Duhul Sfânt. “Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta şi că nu poţi suferi pe cei răi... dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut, pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele dintâi” (Apoc. Cap.2:2,4,5). În aceste versete sunt arătate adevăruri importante pentru biserică şi fiecăruia personal care se găsesc în această situaţie. Îngrozitor lucru este ca Dumnezeu să ne stea împotriva, să ne condamne pentru că ne-am părăsit dragostea de la început. Chiar dacă am înfăptuit şi unele lucruri bune, pe care le vede Dumnezeu, totuşi cea mai importantă este dragostea pe care nu o mai avem. Ne-am părăsit dragostea: aceasta înseamnă că nu mai suntem ca la început, cu o dragoste puternică şi cu o credinţă statornică. La început când ni s-a descoperit Dumnezeu şi mântuirea Sa, parcă am descoperit cea mai mare comoară. Eram cei mai fericiţi oameni, cei mai plini de bucurie şi de râvnă pentru credinţă şi pentru Dumnezeu. Dragostea noastră pentru Domnul Isus Hristos era văzută şi împărtăşită cu toţi cei din jur, iar Dumnezeu avea prioritate în inimă, în gândurile şi în faptele noastre. Eram în stare să ne dăm chiar şi viaţa pentru Dumnezeu. Totuşi Domnul în mila Sa ne dă îndemnul să ne întoarcem de unde am căzut şi să ne pocăim. În această situaţie este strict necesar să venim înaintea lui Dumnezeu cu multă rugăciune, cu credinţă şi să ne pocăim de ceea ce este rău în viaţa noastră, căci datorită păcatelor ne-am îndepărtat de Dumnezeu. Mulţumim bunului Dumnezeu că în marea Lui milă ne mai acordă şanse de îndreptare şi de pocăinţă (1Ioan cap.2:1-2 şi cap.1:9).
“Aşadar voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni di casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi împreună ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu prin Duhul” (Efeseni cap.2:19-22). Întrebarea pe care să ne-o punem fiecare: Ce facem noi, cât de puternică ne este legătură cu Domnul Isus Hristos, cât de consacraţi suntem slujirii lui Dumnezeu, ce facem şi ce eforturi depunem personal fiecare pentru a ajunge la acel înalt grad de sfinţenie, de dragoste şi de slujire uniţi cu Domnul Hristos încât să fim acei sfinţi şi cetăţeni ai cerului ca şi sfinţii celorlalte generaţii. Aceia care împreună cu Domnul Isus Hristos au contribuit la consolidarea, închegarea şi creşterea templului Său cel Sfânt – Biserica.
Având o imagine de ansamblu a bisericii creştine din zilele noastre şi văzând relaţiile dintre credincioşi se constată că nu există acea legătură de dragoste autentică ca între fraţi aşa cum o vrea Dumnezeu şi cum era la primii creştini de altă dată. Există dragoste dar aceasta este de suprafaţă, nu din inimă. Este o dragoste egoistă şi părtinitoare. Nu se vede dragostea sinceră pentru toţi, altruistă. Nu se vede unitate în ce priveşte credinţă şi zelul misionar. Membrii bisericilor existenţe (mare parte din ei) nu au dragoste “foame şi sete” pentru Cuvântul lui Dumnezeu – Biblia. Nu toţi studiază Biblia cu seriozitate, cu interes şi cu rugăciune pentru a înţelege pe deplin voia lui Dumnezeu, să ştim cum să ne trăim viaţa de credinţă. Nu toţi înţeleg şi nu toţi predică la fel Sfintele Scripturi. Unii spun că cele zece porunci sunt valabile şi alţii nu. Având în vedere că biserica lui Dumnezeu este una singură, că va avea parte de răpire şi va ajunge în împărăţia lui Dumnezeu, adevărul Sfintei Scripturi ne dă curaj să avem credinţă şi nădejde pentru mântuire şi viaţa să ne fie conform învăţăturilor ei. “Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apoc. Cap.14:12). Pe cine îi vede sfinţi Domnul? Pe cei care păzesc poruncile Sale şi au credinţa lui Isus. Suntem mântuiţi şi salvaţi prin credinţa în jertfa mântuitoare a Domnului Isus de la calvar şi mergând pe urmele Sale sfinte vom împlini toate poruncile lui Dumnezeu date în Sfânta Evanghelie pentru noi. Din acest verset ni se arată că poruncile Domnului au fost şi vor fi păzite de sfinţii poporului Său şi care vor ajunge să rabde în încercări în acele zile de pe urmă, zile de necaz şi de strâmtorare. Deci poruncile lui Dumnezeu sunt valabile şi ni se porunceşte şi nouă să le păzim dacă iubim cu adevărat pe Dumnezeu.
În multe familii de aşa zişi creştini există neînţelegeri, familii unde soţii îşi lovesc soţiile şi la propriu şi la figurat, iar altele au ajuns chiar la despărţiri şi la divorţuri. Există copii cărora nu li s-a dat o educaţie bună, cei şapte ani de acasă şi nu au avut o educaţie creştină, care, prin purtarea lor lor de neascultare şi de răzvrătire, nu fac cinste lui Dumnezeu şi nici familiei. Îmbrăcămintea multora care frecventează bisericile este în pas cu moda lumii şi cât mai deocheată. Referitor la surori acoperământul de pe cap este foarte superficial sau chiar lipseşte. Această ţinută în îmbrăcăminte şi aspect nu este conform învăţăturilor Bibliei. Femeile creştine şi sfinte prezentate în Biblie se îmbrăcau cuviincios şi decent, nu se vopseau, nici nu-şi încreţeau părul şi nu se împodobeau cu nimic, decât cu “fapte bune ca nişte surori evlavioase” (1Petru cap.3:3, cap.4:5 şi cap.5:5,6). În ce priveşte ţinuta, îmbrăcămintea şi comportamentul nostru în Casa lui Dumnezeu să ne întrebăm: Îi place şi Domnului Isus şi facem cinste lui Dumnezeu ca nişte copii ai Săi? O dată de noi am ieşit din lume trebuie să nu mai fim ca lumea ci să fim cum ne vrea Dumnezeu.
Doresc ca starea multor creştini să nu fie ca starea celor din Laodicea: “Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece şi nici în clocot, am să te vărs din gura Mea... te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doftorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi” (Apoc. Cap.3:15,16,18). Domnul, în mila Sa ne mai dă şansa îndreptării şi a pocăinţei. Din experienţa poporului Israel, de câte ori aceştia păcătuiau şi îşi călcau legământul, Dumnezeu îşi arăta mila pentru ei şi îi mai răbda. De multe ori şi-au luat angajamente de pocăinţă, prin înnoirea legământului lor cu Domnul, numai că ei nu l-au ţinut şi nu şi-au respectat promisiunea de a fi credincioşi şi ascultători şi atunci Dumnezeu i-a pedepsit. Toţi cei în vârsta au murit în pustie, iar în ţara Canaan au intrat numai două persoane din acea generaţie. Aceasta este o lecţie şi pentru noi cei de azi care călătorim spre ţara Canaanului Ceresc.
“Vă dau o poruncă nouă” a spus Domnul Isus “Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan cap.13:31). Ce minunată declaraţie! Dar este atât de puţin pusă în practică! Este dureros că în biserica de astăzi a lui Dumnezeu iubirea frăţeasca lipseşte. Membrii bisericilor de astăzi, din comportamentul lor, nu demonstrează că ar avea Duhul Sfânt care să-i călăuzească în purtare. Cei mai mulţi sunt lipsiţi de dragostea lui Dumnezeu şi sunt supuşi firii pământeşti (Galateni cap.5:16-21). Mulţi dintre aceia care pretind că îl iubesc pe Mântuitorul nu se iubesc între ei. Cei care niciodată nu au experimentat iubirea duioasă şi cuceritoare a lui Hristos nu pot conduce pe alţii la izvorul vieţii. Iubirea Domnului Hristos în inimă alcătuieşte o putere convingătoare care-i face pe oameni să-L descopere în vorbire, într-un spirit blând şi milos, în înălţarea vieţii acelora cu care ei sunt în legătură. Lucrătorii creştini care izbândesc în strădaniile lor, trebuie să-L cunoască pe Hristos. Şi, pentru a-L cunoaşte, ei trebuie să cunoască iubirea Lui. În ceruri, destoinicia lor ca lucrători este măsurată după capacitatea lor de a iubi aşa cum a iubit Hristos şi a lucra cum a lucrat Hristos. “Să nu iubim cu vorba” scrie apostolul “ci cu fapta şi cu adevărul.”
Efecte ale lipsei de dragoste din inima oamenilor şi din lume

Scopul lui Dumnezeu încă de la început a fost ca omenirea să trăiască în pace, să se iubească unii pe alţii, în bună înţelegere şi fericire. Tristă situaţie este că, datorită lipsei de dragoste din inimile oamenilor şi a răzvrătirii lor faţă de Dumnezeu, căci nu doresc să asculte şi să-L respecte, efectele călcării legii lui Dumnezeu le vedem şi le auzim peste tot în lume, pe întregul pământ. În relaţiile dintre state al lumii, în relaţiile dintre familii, în relaţiile dintre oameni se pot vedea:
• Conflicte şi neînţelegeri care generează răzvrătire, revolte şi nemulţumiri de tot felul.
• Legi nedrepte în societate care apasă greu pe “umerii” celor săraci, amărâţi şi bolnăvi.
• Neînţelegeri în familii care duc la despărţiri, la divorţuri şi la nefericirea copiilor.
• Copii lipsiţi de cea mai elementară educaţie şi lipsiţi de educaţie creştină, pentru a deveni oameni cinstiţi şi drepţi pentru societate.
• Foarte multă boală şi suferinţă datorită nerespectării legilor lui Dumnezeu şi a legilor sănătăţii.
• Din cauza lipsei de dragoste şi lipsa prezenţei lui Dumnezeu din inimă şi din viaţa celor mai mulţi, aceştia nu au fericire şi nici speranţă pentru viitorul lor.
• Există în lume foarte multă nelegiuire şi călcare de lege înfăptuite de mulţi. Aceştia fac ce vor fără nici o teamă de Dumnezeu (2Timotei cap.3:1-5). Oamenii îşi fac rău unii altora, îşi spun minciuni, se înşeală unul pe altul, se săvârşesc multe violenţe şi crime. Există multă cruzime şi ucidere asupra animalelor şi a altor vietăţi care sunt fără vină şi fără apărare. Există multe nedreptăţi şi vărsare de sânge datorită simţământului de ură ce stăpâneşte inimile lor şi aceasta vine de la Satana care-i conduce şi îi influenţează.
Mulţi se întreabă: De ce există această situaţie în lume privind nivelul global şi personal?
Răspunsul este: Cei mai mulţi nu au dragostea lui Dumnezeu în inimă, nu au pe Dumnezeu Creatorul lor, pentru că L-au respins şi i-au respins dragostea Sa prin care Bunul nostru Dumnezeu doreşte să salveze pe oricine. Aceştia care L-au respins pe Dumnezeu au ales să asculte de Satana şi să îi slujească. Pentru toate aceste nenorociri din lumea lumea noastră Dumnezeu a hotărât o zi când îi va pune capăt. Va face dreptate căci Domnul nu se poate lăsa batjocorit şi va răsplăti pe fiecare după faptele lui.
În ziua de judecată toţi acei nelegiuiţi vor fi judecaţi şi pedepsiţi în primul rând pentru cel mai grav păcat al lor şi anume că au respins, au batjocorit, au nesocotit şi au călcat în picioare dragostea lui Dumnezeu oferită lor pentru a fi salvaţi. Păcatul Sodomei: era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare, ea şi fiicele ei, nu sprijinea mâna celui nenorocit şi celui lipsit (Ezechiel cap.16:49-50).
“O rămăşiţă cu o purtare sfânta va fi o mărturie a milei şi a dreptăţii lui Dumnezeu şi ei vor fi o mângâiere pentru cei nenorociţi” (Ezechiel cap.14:22-23).
RUGĂCIUNE:
Bunul nostru Părinte ceresc, Dumnezeu Atotputernic şi Sfânt, în Numele Domnului Isus Hristos, mai întâi îţi mulţumesc pentru măreaţa Ta dragoste şi milă, datorită căreia ne-ai dăruit salvarea veşnică prin jertfa Fiului Tău Sfânt, Isus Hristos. Mulţumesc Preasfinte Tată ceresc că Tu ai făcut totul şi ai dat tot pentru ca noi, păcătoşii, să fim mântuiţi şi salvaţi pentru Împărăţia Ta. Te rog dă-ne putere de la Duhul Tău cel Sfânt să putem trăi în sfinţenia şi dragostea Ta, încât să putem fi ai Tăi pentru veşnicie.
Pentru toate îţi mulţumesc. Ţie ţi se cuvine toată slava, cinstea, gloria şi mărirea, Tatăl, Fiului şi Duhului Sfânt, în vecii vecilor, Amin!
Olga Bucaciuc, Suceava
Octombrie, 2010

Dragostea – partea a IV-a
Biserica lui Dumnezeu şi iubirea frăţeasca

Noi toţi, care suntem membri Bisericii lui Dumnezeu şi mădulare ale “trupului lui Hristos” al cărui cap este El, căci o conduce, suntem uniţi prin dragostea Lui. Toţi beneficiem de harul mântuirii Sale, ne-am botezat pentru a aparţine lui Dumnezeu şi pentru a trăi o viaţă nouă. Dragostea lui Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos, ne-a fost dăruită şi, înţelegând măreţia acestui har, avem motive să fim plini de dragostea Lui, să-L iubim pe Dumnezeu şi să ne iubim cu căldură unii pe alţii. Creştinii sunt toţi membrii ai aceleaşi familii, toţi copii ai aceluiaşi Părinte ceresc, având aceeaşi binecuvântată nădejde a nemuririi şi a vieţii veşnice, legătura ce-i ţine laolaltă ar trebui să fie foarte strânsă şi duioasă. Iubirea divină face cele mai mişcătoare apeluri la inimă atunci când ne cheamă să dăm pe faţă aceeaşi milă duioasă pe care a manifestat-o Domnul Hristos. Numai acela care are o iubire neegoistă faţă de fratele său are adevărata iubire a lui Dumnezeu. Iubirea supremă faţă de Dumnezeu şi iubirea neegoistă unul faţă de celălalt – acestea sunt darurile cele mai bune pe care îl poate revărsa Părintele nostru ceresc. Iubirea nu este un impuls, ci un principiu divin, o putere permanentă. Iubirea aceasta se găseşte numai în inimă unde domneşte Isus: “Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi”.
Domnul Isus Hristos ne spune: “Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan cap.13:34-35). Porunca ce o avem de la Domnul este să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a iubit El. Ştim cum ne-a iubit Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos, încât datorită dragostei şi milei Sale pentru noi, s-a jertfit la calvar (Ioan cap.3:16). Domnul Isus Hristos şi-a dat viaţa Sa ca noi să avem viaţă. Dragostea Domnului pentru fiecare dintre noi este cel mai măreţ dar: mântuirea, iertarea şi viaţa veşnică. Se merită să dăm şi noi totul, să-L iubim şi să-L slujim pe Dumnezeu cu toată fiinţa şi sufletul nostru. A iubi pe Dumnezeu înseamnă a avea dragoste unii pentru alţii. Deci suntem îndemnaţi şi chemaţi la trăire în dragoste şi în sfinţenie. Dragostea fiecăruia dintre noi, ca fraţi în Domnul Hristos, să fie văzută şi simţită în relaţia cu ei. Să avem gânduri şi dorinţe curate pentru fraţii şi surorile noastre, acea dorinţa sinceră ca împreună cu toţi, aşa cum suntem aici uniţi în biserică Domnului, tot aşa să putem ajunge să ne putem întâlni şi vedea şi în Împărăţia Cerului (Isaia cap.22:33) căci prin credinţa în marea Lui jertfă toţi ne-am pornit spre Împărăţia Slavei Marelui nostru Dumnezeu, unde dorim să ajungem. Aceasta este ţinta noastră supremă, să fim mântuiţi în Împărăţia Sa cea veşnică.
Condiţia intrării în Împărăţia Sa, pentru fiecare credincios, este să avem dragostea lui Dumnezeu în inimă prin Duhul Său cel Sfânt prin care am fost pecetluiţi (Matei cap.25:1,2,10; Efeseni cap.1:13). Dragostea noastră se va manifesta asupra celorlalţi fraţi, faţă de care vom da dovadă totdeauna de bunăvoinţă, de amabilitate, bunătate şi gata să-i ajutăm când este nevoie. Întâlnirea noastră unii cu alţii este un motiv de bucurie. Conversaţiile noastre, unul cu altul, vor fi după voia lui Dumnezeu, folosind Cuvântul Lui, împărtăşindu-ne experienţele pe calea credinţei, ne sfătuim, ne învăţăm şi ne îmbărbătam unul pe altul (Maleahi cap.3:16-17). Biserica lui Dumnezeu, plină de Duhul Sfânt şi de dragostea Lui, va putea fi unită încât să manifeste acelaşi cuget, gând, credinţă şi simţire. Unitatea se poate vedea prin rugăciuni şi prin cântări înălţate împreună, prin ajutorarea celor în nevoie şi prin împreuna simţire unii pentru alţii. Ucenicii Domnului Hristos de la început trăiau în legătură frăţeasca în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Se înţelege că ucenicii Domnului Isus Hristos păstrau legătura unii cu alţii şi ştiau unul de altul. Se adunau împreună cu bucurie pentru Sfânta Cină care le amintea de moartea Domnului Isus Hristos şi se rugau toţi uniţi cu aceeaşi mare dorinţa şi credinţă pentru mântuirea lor şi a altora (Fapte cap.2:41-44 şi cap.4:29-31). Noi trebuie să iubim pe Dumnezeu, Cuvântul Său, poruncile şi lucrările Sale mai presus de orice. Să avem acea putere de la Duhul Sfânt şi a dragostei în inimă, în fiinţa noastră încât nimic să nu ne poată despărţi de dragostea lui Dumnezeu (Romani cap.8:33-37). Având dragoste unul pentru altul ne vom gândi şi vom urmări totdeuna binele şi fericirea celorlalţi. Dacă vreunul din fraţi sau din surori va cădea în vreun necaz, toţi vor simţi cu el, vor plânge şi se vor ruga Domnului pentru cauza celui încercat. Căci dragostea ce este în noi nu ne va lăsa să stăm nepăsători şi vom simţi unii cu alţii şi ne vom ajuta unul pe altul. Fraţii şi surorile Bisericii Domnului vor avea o dragoste fierbinte unii pentru alţii şi care provine din sinceritatea şi curăţia inimii. Datorită dragostei lui Dumnezeu din inima noastră vom veghea unii asupra altora ajutându-ne şi sfătuindu-ne unul pe altul, îndemnându-ne la dragoste şi la fapte bune cu multă înţelepciune şi blândeţe. Biserica lui Dumnezeu este unită participând toţi la slujbele de închinare din Casa Domnului, unde se adună pentru ca toţi împreună să aducă închinare şi slavă lui Dumnezeu prin rugăciuni, cântări şi învăţare din Cuvântul Evangheliei. Fiecare copil al Domnului are un respect deosebit pentru lăcaşul de închinare, cu teamă sfântă, fiind conştienţi că acolo este prezent şi Domnul Isus Hristos prin Duhul Sfânt.
Ucenicii ce altădată, ca şi biserică a Domnului, au avut mandatul din partea Domnului Isus de a vesti lumii Evanghelia şi mântuirea Domnului Hristos. Această lucrare trebuie să o facă şi biserica din zilele noastre, din dragoste pentru aproapele nostru pentru ca şi ei, cei care nu cunosc harul de mântuire să vină la pocăinţă şi la Domnul Hristos. Pentru mântuirea celor care încă sunt în lume Dumnezeu se foloseşte de credincioşii Săi. Fiecare membru al bisericii ca şi “mădular al trupului lui Hristos”, îndeplineşte o slujbă acolo unde l-a pus Dumnezeu şi toţi împreună lucrează şi slujesc pentru zidirea bisericii şi pentru creşterea ei în sfinţenie şi în cunoaştere de Dumnezeu. Unii cu alţii ca fraţi şi surori în Domnul trebuie să fim uniţi în dragoste, fiecare urmărind şi dorind binele şi fericirea celuilalt prin slujire. Atingerea acestui scop al bisericii Sale poate avea loc printr-o relaţie personală, de credinţă şi de dragoste cu Dumnezeu a fiecărui credincios în parte. Fiecare, fiind predaţi în slujba Domnului cu toată sinceritatea inimii noastre, vom sluji şi vom iubi şi pe aproapele nostru, fraţii şi surorile noastre din biserică. Aceştia şi noi toţi împreună suntem cei pe care Domnul Isus Hristos ne-a răscumpărat cu preţul jertfei Sale de la calvar şi, prin această, Îi aparţinem Lui, ca proprietate a Sa.
Dragostea lui Dumnezeu din inima noastră ne va face să avem o purtare amabilă, blândă şi binevoitoare unul pentru altul. Nu vom fi indiferenţi faţă de viaţa, de problemele şi necazurile fratelui sau surorii noastre. Vorbirea noastră unul cu altul este chibzuită, cu atenţie şi care bucură şi zideşte starea sufletească. Pentru un adevărat creştin şi copil al Domnului este un prilej de bucurie şi fericire când se sacrifică pe sine şi ajută pe aproapele său, pe fratele său, când acesta are mare nevoie. O biserică unită în dragoste şi în credinţă va fi binecuvântată de Dumnezeu şi întărită şi va creşte spiritual şi numeric. Rugăciunile pe care le va înălţa biserică către Dumnezeu vor fi ascultate. Ne aducem aminte de biserica primilor ucenici care, fiind unită în dragoste pentru Dumnezeu, în dragoste unul pentru altul, având acelaşi cuget şi dorinţe, fiind umpluţi cu Duhul Sfânt fiecare, Domnul Hristos a lucrat prin ei. S-au făcut mari minuni şi biserica se înmulţea, căci veneau la credinţă şi se botezau multe suflete pentru a fi mântuite.
Puterea dragostei din inima noastră şi din biserică este strict necesară, căci fără dragoste, fără Duhul Sfânt nu vom fi primiţi în Împărăţia veşnică, a slavei lui Dumnezeu. “Dragostea nu va pieri niciodată... Acum rămân acestea trei: credinţă, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (1Cor. Cap.13:8,13). Amin!
Olga Bucaciuc, Suceava, octombrie 2010

Dragostea – partea a III-a
Dragostea pentru aproapele nostru

O vieţuire creştină este determinată de dragostea ce a pus-o Dumnezeu în inimile noastre şi care se manifestă prin comportamentul nostru în relaţia cu Dumnezeu şi în relaţia cu semenii noştri, oameni ai societăţii în care trăim. Oamenii societăţii faţă de care ne manifestăm dragostea sunt cei din familiile noastre, prieteni, colegi de muncă, cunoscuţi şi necunoscuţi, diferite persoane cu care avem tangenţă şi toţi membrii Bisericii lui Dumnezeu. Oricare din aceste categorii reprezintă pentru noi” aproapele nostru” aşa cum îl numeşte Biblia. Deci aproapele nostru este orice persoană creată de Dumnezeu indiferent de religie. “Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată” (1Cor. Cap.13:4-8). Adevărul acestui pasaj este manifestarea dragostei în diferitele aspecte ale vieţii faţă de aproapele nostru. Aşa după cum noi am înţeles şi am primit măreţia harului şi a dragostei lui Dumnezeu şi am răspuns chemării Lui la mântuire, împlinind poruncile lui Dumnezeu, printr-un comportament sfânt suntem îndemnaţi şi ni se porunceşte să avem dragoste pentru aproapele nostru. Aceste două manifestări ale dragostei noastre merg împreună. Dacă iubim pe Dumnezeu vom iubi şi pe aproapele nostru (1Ioan cap.4:7-11,20-21). Dragostea din inimă ne determină să urmărim şi să facem numai bine tuturor. Faţă de orice persoană din familie: soţ, soţie, părinţi, copii sau persoane, altele din societate, dragostea noastră se va manifesta pentru ei prin gânduri şi dorinţe curate. Nu vom gândi rău despre cineva, vom avea o vorbire blândă şi calmă, respectoasă şi cu interes asupra problemelor celuilalt. Când suntem solicitaţi pentru vreun lucru răspundem cu amabilitate, cu înţelepciune, adresăm cuvinte care să provină din sinceritatea inimii şi cu respect. Dragostea o dovedim şi din tonul vocii, din felul cum vorbim şi din interesul ce-l arătăm persoanei. Noi, ca şi copii ai lui Dumnezeu, trebuie să fim cei dintâi în fapte bune şi să ajutăm atât cu vorbe de mângâiere şi de încurajare dar şi cu faptele noastre pe cel sărac, pe cel bolnav şi pe cel căzut în vreo nenorocire. În astfel de situaţii ne doare şi ne afectează emoţional nenorocirea aproapelui nostru. Ne este milă şi nu vom sta nepăsători şi dezinteresaţi de necazul lui ci îl vom ajuta sacrificând din ale noastre. Un alt mod de manifestare a dragostei pentru aproapele nostru este rugăciunea şi mijlocirea noastră adusă lui Dumnezeu pentru cei care trec prin încercare, cerând ajutorul şi intervenţia lui Dumnezeu. În Vechiul Testament, din poruncile date poporului Israel şi valabile şi pentru noi, cei de azi: să fim buni şi să avem milă pentru animale. Să ajutăm animalul care aparţine aproapelui nostru, să-l salvăm şi să i-l ducem acasă “dacă s-a rătăcit sau a căzut în vreo groapă”. Se pune foarte mare accent la ceea ce trebuie şi noi să împlinim: să avem milă şi să ajutăm pe sărac, pe orfan, pe văduvă şi pe străin. Astfel de persoane se află în situaţii deosebite de singurătate, de tristeţe şi de lipsuri şi cu nevoie strictă de ajutor provenit din milă şi dragostea inimii noastre (Deut. Cap.10:18-19 şi cap.22:1). Se observă din relatările Bibliei că în orice păcat înfăptuit de către unii prima dată, păcatul apare în mintea şi în gândurile omului, iar până a fi înfăptuit şi a face rău este doar un pas. Trebuie să fim atenţi cu noi înşine şi să avem numai gânduri curate, de pace, de dragoste şi gânduri care, puse în practică, să facă şi să aducă numai bine şi bucurie aproapelui nostru. Apostolul Pavel ne îndeamnă ca aşa cum noi am fost mângâiaţi şi binecuvântaţi de Dumnezeu aşa să fim şi noi o binecuvântare pentru cei de lângă noi. Dragostea unui adevărat creştin lucrează împreună cu educaţia sa bună şi din caracterul său sfinţit şi frumos. Un astfel de credincios arată pe lângă milă faţă de aproapele său care este în nevoie şi mult bun simţ, respect şi înţelepciune, acţionând inteligent după situaţie. Noi suntem deosebiţi de lume prin faptul că purtăm chipul Domnului Isus Hristos în ce priveşte sfinţenia caracterului nostru şi a dragostei necondiţionate şi nepărtinitoare ce o avem şi o manifestăm faţă de oricine, chiar şi pentru cei care ne-au făcut şi ne fac rău. Căci dragostea din inimă nu ne lasă să ne răzbunăm, să blestemăm sau să dorim răul şi nenorocirea vreunei persoane (Matei. Cap.5:38-48).
“Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea este deci împlinirea Legii” (Romani cap.13:10). Respectând Legea lui Dumnezeu – Cele Zece Porunci şi trăind prin ele ca principii de viaţă, vom arăta că iubim pe Dumnezeu şi că iubim şi pe aproapele nostru. Poruncile lui Dumnezeu au fost date omului ca acesta să trăiască prin ele şi să fie sfânt, fericit şi să se bucure de pace. Împlinind toate poruncile lui Dumnezeu nu vom face rău aproapelui nostru ci numai bine: ne vom iubi şi respecta părinţii, pe aproapele nostru nu-l vom urî şi nu-l vom ucide, ne vom iubi copiii. În familie va exista dragoste şi înţelegere reciprocă între cei doi soţi şi între părinţi şi copii. Nu vom minţi şi nu vom înşela pe nimeni. Nu vom râvni la bunurile ce aparţin aproapelui şi nu vom păcătui prin desfrânare având alte relaţii conjugale. Respectând toate cele zece porunci dăruite de Dumnezeu pentru noi nu vom intra în conflict cu El şi nici cu aproapele nostru. În felul acesta vom menţine pacea şi buna înţelegere cu toţi cei din jur cărora am avut grijă să nu le facem rău şi să le facem bine (Exod cap.20:1-17; Romani cap.13:8-10). Dragostea lui Dumnezeu din inima noastră o manifestăm prin milosteniile făcute celor săraci care nu au toate cele necesare traiului şi le facem cu bucurie şi în Numele Domnului Isus Hristos (Matei cap.25:34-40). “Căci roada Duhului stă în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr” (Efeseni cap.5:9). Pentru că suntem un popor pe care Dumnezeu l-a scos din lume şi suntem deosebiţi de lume şi avem dragostea lui Dumnezeu prin comportament şi umblare dăm dovadă de o educaţie aleasă, de mult bun simţ, de respect şi politeţe faţă de aproapele nostru oricare ar fi: cuvintele ce i le adresăm sunt înţelepte şi cu tact, pentru ca să nu-l atingem şi să nu-l rănim în vreun fel. Vom avea îndelunga răbdare cu cei din jur, răbdare în suferinţă dacă ar exista această situaţie.
Pentru toate calităţile şi faptele bune nu ne vom lăuda şi nu vom urmări nici folosul şi nici înălţarea noastră ci toată lauda o înălţăm lui Dumnezeu, căci numai prin puterea Sa putem face totul. În atitudine şi purtare vom arăta smerenie şi vom vedea pe altul mai sus de noi înşine. În tot comportamentul nostru de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele nostru în îmbrăcăminte, atitudine, gesturi şi vorbire vom fi atenţi pentru a fi decenţi, cuviincioşi şi cumpătaţi iar vocabularul ce-l avem va da numai cuvinte decente şi nu vulgare. La locurile de muncă şi la slujbele ce le avem vom da dovadă de multă cinste, respect şi corectitudine pentru cei care ne coordonează. Tot ca un efect al dragostei noastre şi a locuirii Domnului Hristos în inimă vom arăta recunoştinţă cu mulţumiri totdeauna celor care şi pe noi ne-au ajutat în vreun fel sau ne-au făcut vreun bine, oricât de mici ni s-ar părea aceste fapte oferite de aproapele nostru, să le primim cu bucurie şi cu mulţumiri. Foarte important este să nu uităm niciodată să mulţumim lui Dumnezeu pentru tot binele ce ni-L dăruieşte şi să mulţumim totdeauna şi aproapelui nostru.
Dragostea este o însuşire pe care Dumnezeu a dorit să o aibă fiecare om creat de El, deoarece dragostea din inima lor va face ca în societate, unde oamenii convieţuiesc, să existe pace, armonie, o buna înţelegere, bucurie şi fericire. Deci dragostea din inima noastră urmăreşte numai binele şi fericirea altora aşa cum le dorim ca pentru noi. “Şi dragostea stă în faptul că nu noi am iubit pe Dumnezeu ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Preaiubiţilor dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii” (1Ioan cap.4:10-11). Dragostea ce o avem în inimă se va manifesta în relaţia din familie dintre părinţi şi copii. În fiecare familie, fiecare membru al ei, care având o relaţie şi o legătură vie cu Dumnezeu de pace, de dragoste şi credincioşie, vor avea şi unul faţă de celălalt dragoste. Dragostea dintre cei doi soţi şi părinţi şi dintre părinţi şi copii este o dragoste reciprocă, din partea tuturor şi acceptată de Dumnezeu. Ea va duce la o bună înţelegere, la pace, la răbdare şi la iertarea greşelilor unui altuia. Cei doi soţi, având dragoste şi înţelegere, vor urmări binele şi fericirea celuilalt şi se vor ajuta unul pe celălalt. Comunicarea lor va fi numai prin vorbe bune şi adevărate. Îşi vor adresa cuvinte de încurajare şi sfătuire cu înţelepciune şi răbdare. Vor fi uniţi pentru toate acţiunile de viaţă. Fiind plini de dragoste pentru Dumnezeu şi slujindu-L cu sfinţenie şi cinste, împlinind şi păzind poruncile Domnului, astfel de părinţi vor fi un exemplu şi o influenţă bună pentru copiii lor. O astfel de familie, cu dragostea lui Dumnezeu în inimă va fi fericită şi binecuvântată de Domnul.
AMIN!
Septembrie, 2010
Olga Bucaciuc, Suceava

Dragostea –partea a II-a
Poporul lui Dumnezeu sfânt şi neprihănit, cerinţă a legământului
Dragostea este o trăsătură de caracter esenţială a sfinţeniei şi trebuie să caracterizeze pe orice creştin adevărat, pe toţi aceia care au pretenţia că sunt ucenici ai Domnului Hristos şi care fac parte din Biserica lui Dumnezeu de pe pământ. O dată cu încheierea legământului cu Dumnezeu, fiecare ne-am angajat să nu mai trăim la întâmplare ci să trăim o viaţă nouă în totalitate şi sub toate aspectele ei după voia şi după poruncile lui Dumnezeu, o viaţă de credinţă şi de sfinţenie în toată purtarea, datorită dragostei lui Dumnezeu din inima noastră. Căci “Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Romani cap.5:5). Cu alte cuvinte noi avem dragoste deoarece Dumnezeu împreună cu Domnul Isus Hristos locuiesc prin Duhul Sfânt în inimile noastre. Având dragoste înseamnă că avem pe Dumnezeu căci El este dragoste şi avem Duhul Său cel Sfânt, iar inima cu toată fiinţa noastră este un Templu al Său (Ioan cap.14:23; 1Cor. Cap.3:16). Mântuirea ce ne este oferită în dar de Dumnezeu, Tatăl nostru, prin Domnul Isus Hristos, este condiţionată indirect prin răspunsul şi recunoştinţa dragostei noastre (1Ioan cap.4:7,9). Dacă Dumnezeu ne-a iubit şi ne iubeşte în continuare atât de mult, încât pentru mântuirea noastră din păcate, a plătit un sacrificiu şi o jertfă atât de mare, oferindu-ne mântuirea se cuvine să nu stăm nepăsători şi să-I predăm lui Dumnezeu întreaga fiinţă, cu toate simţămintele noastre de credinţă şi de dragoste şi cu dorinţa ca Domnul să ne transforme inima şi să o curăţească de tot ce a fost rău şi să facă din ea Templul Duhului Sfânt (Evrei cap.2:3). Pentru a ajunge să avem acest ideal este nevoie să aducem Domnului rugăciunile sincere şi stăruitoare, cu credinţă şi împreună cu dorinţa de a ne pocăi şi de a trăi cu adevărat aşa cum ne învaţă Cuvântul Său. Să trăim o viaţă de sfinţenie şi de slujire cu lepădare de sine, plăcută Lui. Dumnezeu doreşte din partea noastră ca faptele noastre zilnice să fie de credinţă, de ascultare, de dragoste şi de dreptate în orice situaţie ne-am afla (1Timotei cap.1:5). O vieţuire creştină este determinată de dragostea ce a pus-o Dumnezeu în inima omului care s-a pocăit. Dragostea se manifestă, este simţită şi văzută prin tot comportamentul omului din relaţia Să cu Dumnezeu şi din relaţia cu semenii săi din jur.
Dragostea este primă roadă a Duhului Sfânt care le generează şi le determină şi pe toate celelalte roade conform cu Galateni cap.5:22-23.” Roadă Duhului, dimpotrivă este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. Cei ce sunt ai lui Hristos şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.”
Cum ne exprimăm dragostea pentru Dumnezeu?
Manifestări ale dragostei noastre în relaţia cu Dumnezeu
Prima poruncă din Lege este: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Matei cap.22:37).
• La nivelul inimii şi a dorinţelor ne putem arăta iubirea şi dragostea pentru Dumnezeu care să fie mai presus de orice alte dorinţe şi să fie mai mare decât orice alte motive de dragoste. Să nu iubim nimic altceva său pe cineva mai mult decât pe Dumnezeu (Luca cap.14:26).
• La nivelul gândurilor şi al simţămintelor: să avem gânduri curate de adorare, de bucurie, de speranţă, de recunoştinţă şi gânduri de cea mai înaltă preţuire cu laude îndreptate Domnului, Dumnezeu şi Fiului Său, Isus Hristos. Să cugetăm mereu la Dumnezeul nostru iubitor cu credinţă şi încredere deplină în harul Său de mântuire şi în toate făgăduinţele şi lucrările Sale pline de dragoste pentru noi. Cugetând mereu la Dumnezeu, la dragostea Sa pentru noi, la Legea Lui cea Sfântă, ne vom păstra liniştea şi pacea în suflet care ne vor da numai bucurie, fericire şi nădejde (Psalmi cap.1). În felul acesta îl păstrăm pe Dumnezeu şi pe Domnul Isus Hristos în gânduri şi în inimă. La nivelul tuturor hotărârilor din gânduri să căutăm să fim veghetori şi chibzuiţi, cu acea teamă sfântă de Dumnezeu pentru a nu ne abate şi pentru a nu greşi înaintea Domnului, astfel ca, acţiunile noastre, puse în practică, să fie cele mai bune şi după voia lui Dumnezeu.
• Dragostea lui Dumnezeu să se vadă prin exprimarea preţuirii lucrării şi creaţiunii Sale. Iubind pe Dumnezeu vom iubi şi creaţiunea Sa care Îi aparţine: lumină, soare, căldură, aer, apă, hrană, natura cu toate frumuseţile ei, anotimpuri, vegetaţie, vieţuitoare, păsări, animale şi care ne sunt dăruite de Dumnezeu. Toată creaţiunea lui Dumnezeu ne bucură inima numai dacă ne gândim la flori, pomi fructiferi, verdeaţa din câmpii şi multe altele, sunt motive de laudă şi de a da slavă Marelui nostru Creator. Dumnezeul nostru existent din veşnicie, pentru noi este în primul rând Dumnezeul Creator a tot ce există şi a tot ce are viaţă, căci numai El, împreună cu Fiul Său Isus Hristos, este Izvorul şi Dătătorul de viaţă. Domnul cu milă şi cu puterea Să măreaţă se îngrijeşte să-şi menţină creaţiunea Sa şi se îngrijeşte să satisfacă nevoile vieţii tuturor (Psalmi cap.24:1-2 şi cap.145; Matei cap.6:25,30).
• Dragostea noastră pentru Dumnezeu o exprimăm şi prin vorbire. Vorbele care le spunem totdeauna trebuie să fie cât mai corecte, sincere şi adevărate, provenite dintr-o inimă curată şi să fie după voia lui Dumnezeu. Să avem mereu cuvinte care să exprime respect, laudă şi adorare către Dumnezeu. Cuvinte pentru rugăciuni, cu mulţumiri şi recunoştinţă să înălţăm lui Dumnezeu. Prin cuvintele noastre putem cânta pentru slava şi mărirea lui Dumnezeu, exprimându-ne bucuria şi mulţumirea. Să fim dispuşi totdeauna să vorbim cuvinte care să exprime adevăr şi dreptate despre Dumnezeul nostru. Prin cuvintele noastre să prezentăm Cuvântul Evangheliei.
• Dragostea noastră pentru Dumnezeu să fie văzută prin acţiunile şi faptele de viaţă.
• Zilnic să avem un program şi un timp de comuniune, rugăciune şi închinare pe care să-l aducem înaintea lui Dumnezeu. Deci să ne rugăm lui Dumnezeu zilnic şi de câte ori simţim nevoia.
• Pentru menţinerea unei relaţii vii cu Dumnezeu, pe lângă rugăciune, să ne planificăm şi să folosim din timpul nostru, în fiecare zi, pentru citirea şi studierea Cuvântului Său Sfânt din Biblie. Dacă iubim pe Dumnezeul nostru şi pe Domnul Isus Hristos, Mântuitorul, vom iubi şi vom preţui şi Cuvântul Său cel Sfânt care ne este dăruit ca lumină pentru viaţă, căci ne arată pe unde trebuie să mergem în drumul spre Împărăţia Cerului (Ioan cap.17:6,7,8).
• Să dăm tot interesul pentru această şi să împlinim toate poruncile lui Dumnezeu cu credinţă şi cu toată dăruirea fiinţei noastre. Împlinirea poruncilor să fie fundamentală pentru viaţa noastră. Domnul Isus Hristos ne spune: “Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan cap. 14:15).
• Cunoscând şi stăpânind foarte bine învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu şi poruncile Sale le împărtăşim şi altora, făcând lucrarea misionară de vestire a Evangheliei, căutând să-i convingem de salvarea lor. Avem exemplul primilor ucenici care, din dragoste pentru Domul Isus Hristos şi din dragoste pentru semenii lor, s-au consacrat cu totul lucrării lui Dumnezeu pentru mântuirea celorlalte persoane (Matei cap.28:19-20; 1Tes. Cap.1:8).
• Pentru că iubim pe Dumnezeu, iubim şi creaţiunea Sa, respectăm şi ziua de Sabat, ziua a şaptea din săptămână ca zi de închinare, zi sfântă şi binecuvântată de Dumnezeu, ca zi de odihnă. Ziua sfântă de Sabat este ziua Domnului şi pentru noi reprezintă un memorial şi o aducere aminte permanentă că Dumnezeu este Creatorul, căci o dată cu acesta zi Domnul a terminat toată creaţiunea Sa (Geneza cap.2:3; Exod cap.20:8-11).
• Participăm la slujbele de închinare, programate în ziua lui cea sfântă, din Casa Domnului, împreună cu toată biserica. Aici ne aducem aportul de slujire cu toată bucuria şi cu încrederea prezenţei lui Dumnezeu prin Duhul Său cel Sfânt. Înălţăm rugăciuni cu mulţumiri şi laude lui Dumnezeu. Cântăm cu toată inimă pentru slava şi lauda Lui. Învăţăm şi suntem cu luare aminte la învăţăturile din Cuvântul Evangheliei ca, plecând de aici, să căutăm să înaintăm pe calea Domnului, să creştem în credinţă şi în împlinirea poruncilor şi a voinţei lui Dumnezeu.
• Noi trebuie să iubim pe Dumnezeu şi lucrările Sale mai presus de orice şi să avem acea putere de dragoste în inimă şi în fiinţă noastră încât nimic să nu ne poată despărţi de dragostea lui Dumnezeu (Romani cap.8:33-37). Dacă rezistăm încercărilor şi ispitelor vieţii şi rămânem tari în dragostea noastră pentru Dumnezeu, în hotărârea noastră de slujire şi în credincioşia noastră faţă de El şi de Răscumpărătorul nostru, prin aceasta suntem mai mult decât biruitori.
Ceea ce ne dă puterea de a rezista şi răbda în diferitele încercări şi chiar să fim în stare să ne bucurăm în momentele de criză ale vieţii, este nădejdea în Dumnezeu, care nu ne înşeală, şi puterea dată de Duhul Sfânt (Romani cap.5:11). Se cuvine să slujim pe Dumnezeu cu scumpătate şi cu toată dăruirea fiinţei noastre ca o dovadă a dragostei noastre pentru El!
Amin!
Septembrie, 2010
Olga Bucaciuc, Suceava

Dragostea - Partea I
Dovezi de dragoste ale lui Dumnezeu
Dragostea este de la Dumnezeu şi “Dumnezeu este dragoste”.
Dragostea este acel sentiment pe care îl are omul de la creaţiune şi prin care adoră şi preţuieşte pe cineva, iar ţinta urmărită de dragostea inimii sale este binele şi fericirea altora, chiar mai presus decât propriile interese. Dumnezeu în toată creaţiunea şi-a pus dragostea Sa. A creat prima pereche de oameni, pe Adam şi pe Eva cu toate calităţile funcţionale ale fiinţei lor: calităţi fizice, intelectuale, cu discernământ şi raţiune. Domnul i-a creat după chipul şi asemănarea Sa, sfinţi şi fericiţi şi cu capacitatea de a deosebi binele de rău, de a cunoaşte dragostea şi voia lui Dumnezeu şi cu capacitatea de a iubi pe Dumnezeu şi creaţiunea Sa şi de a se iubi unul pe altul. Toată creaţiunea din natură, pământul cu tot ce cuprinde, vegetaţie, animale, păsări, lumină, căldură, aer, apă, create cu măreţia înţelepciunii, a puterii şi a dragostei Sale, Dumnezeu Tatăl a pus-o la dispoziţia celor doi soţi, Adam şi Eva, să o stăpânească, să o îngrijească şi să se folosească de aceste daruri ale Sale, pentru ca ei să fie fericiţi şi plini de bucurie. Toate acestea, create într-un chip minunat, vorbesc despre puterea, de înţelepciunea şi dragostea Marelui nostru Creator şi Dumnezeu Tatăl care a creat totul în univers, în cer şi pe pământ, împreună cu Fiul Său, Isus Hristos şi cu Duhul Sfânt (Geneza cap.1 şi cap.2:1-24; Ioan cap.1:1-3). Dumnezeu, Creatorul, prin puterea Să şi după legile Sale susţine şi conduce toată creaţiunea de pe pământ şi din univers. “Credincioşia Ta ţine din neam în neam; Tu ai întemeiat pământul şi el rămâne tare. După legile Tale stă în picioare tot astăzi; căci toate lucrurile îţi sunt supuse” (Psalmi cap.119:90-91). Numai că, ceea ce a adus nenorocirea şi moartea asupra pământului şi asupra omenirii a fost încălcarea de către prima pereche de oameni a poruncii lui Dumnezeu. A fost nesocotirea dragostei lui Dumnezeu şi călcarea Legii Sale sfinte, care este şi Legea iubirii. Idealul lui Dumnezeu şi scopul Său iniţial pentru omenirea creată de El era şi este să asculte de poruncile Sale, să le respecte şi să trăiască prin ele. Aceasta este condiţia fericirii şi a vieţii veşnice pentru omul creat de Dumnezeu. Omenirea de pe pământul acesta a avut menirea să trăiască veşnic în fericire, în sfinţenie, în armonie, în pace şi în comuniune cu prezenţa lui Dumnezeu şi dependenţi de dragostea Sa.
Deşi căzută lumea în necaz şi nenorocire, Dumnezeu ne dă speranţă. Prin Domnul Isus Hristos suntem în atenţia milei şi iubirii Sale, fiind pus în aplicare planul de mântuire. A trimis pe Fiul Său pe pământ pentru a arăta unei lumi păcătoase, descendenţi ai lui Adam (Romani cap.5:12-21) dragostea şi mila Sa şi prin care a dorit iertarea şi salvarea ei. Toată lucrarea Domnului Isus Hristos de pe pământ şi cuprinsă în planul de mântuire: învăţăturile Sale şi predicarea Evangheliei, minunile şi binefacerile Sale făcute oamenilor bolnavi şi nenorociţi şi apoi jertfa şi moartea Sa de la calvar, vorbesc despre dragostea lui Dumnezeu pentru o lume păcătoasă şi sortită morţii veşnice. Dumnezeu, prin harul şi prin jertfa Fiului Său pentru noi, păcătoşii de pe pământ, ne-a adus de la moarte la viaţa. Avem nădejdea mântuirii şi a vieţii veşnice şi, după făgăduinţele Domnului, odată vom ajunge acolo în Împărăţia Lui cea veşnică. Domnul Isus Hristos a murit pentru a plăti cu viaţa Sa sfânta păcatele întregii omeniri. Cel mai măreţ şi preţios dar al harului şi dragostei lui Dumnezeu pentru noi este Domnul Isus Hristos oferit ca Miel de jertfă (Ioan cap.1:29,34), singură şi unică speranţă a păcătosului. Pentru această se cuvine toată slava, lauda şi gloria Bunului nostru Dumnezeu care ne-a creat şi Domnului Isus Hristos, Fiul Său cel Sfânt şi Preaiubit şi Duhului Sfânt în vecii vecilor! (Ioan cap.3:16; Filipeni cap.2:6-11).
Dumnezeu a dorit şi doreşte să ne aducă la acea stare de iertare, sfinţenie şi comuniune cu El, la acea stare de unde au căzut în păcat Adam şi Eva şi să refacă chipul Său în noi, chip care a fost pervertit din cauza păcatului. Prin Domnul Isus Hristos şi prin marea Sa jertfă de la cruce suntem împăcaţi cu Dumnezeu căci prin păcătuire, omenirea, începând cu primii noştri părinţi, a fost despărţită de Dumnezeu şi în vrăjmăşie cu El. Prin harul şi prin dragostea Sa şi prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru, legătura dintre Dumnezeu şi om a fost refăcută. Domnul Isus Hristos a plătit cu sângele Său Sfânt vărsat la cruce, a murit şi a făcut ispăşirea păcatelor pentru fiecare păcătos de pe pământ. Aceasta este cea mai mare dovadă de dragoste a lui Dumnezeu, prin care am primit darul mântuirii, al iertării şi făgăduinţa vieţii veşnice în raiul Său, acolo de unde cei doi, Adam şi Eva, au fost izgoniţi (Ioan cap.3:16; Romani cap.5:8-11; 1Ioan cap.4:9). Acest măreţ dar al salvării şi al răscumpărării din păcat, de sub puterea Satanei şi de pedeapsa veşnică este pus la dispoziţia fiecărui om păcătos, a întregii lumi şi ne cheamă să venim la El cu credinţă şi pocăinţă să ne predăm Domnului Hristos pentru a ne împăca cu El. Condiţia mântuirii impusă de Dumnezeu pentru noi este să răspundem chemării Sale iubitoare (Marcu cap.1:15). Pentru aceasta Dumnezeu vine în întâmpinarea omului cu iniţiativa încheierii unui legământ de pace, un legământ al dragostei Sale pentru cei care doresc acest act şi angajament al credinţei lor faţă de Dumnezeu. Pentru toţi cei care au primit şi au răspuns chemării iubitoare a lui Dumnezeu şi au intrat într-o relaţie de pace cu El, Domnul şi-a arătat grija şi iubirea Lui părintească într-un mod deosebit faţă de ei. Încă de la început, conform celor scrise în Vechiul Testament, Dumnezeu a avut, ca mărturii, oameni care L-au iubit şi I-au fost credincioşi. Aceştia şi-au arătat dragostea şi respectul lor pentru Domnul şi au fost credincioşi legământului şi poruncilor Sale. Noe, Avraam şi descendenţii lor – poporul Israel şi cei ce L-au primit pe Domnul Isus Hristos şi care s-au angajat să-L urmeze (Geneza cap.9:8-9 şi cap.15:18; Exod cap.19:5; Psalmi cap.25:10; Matei cap.26:28; Marcu cap.16:16). Pe aceştia, care au încheiat legământul lor de credinţă Dumnezeu, El i-a socotit poporul Său, biserica Sa de pe pământ. Tuturor celor ce vor dori să iubească şi să asculte de Dumnezeu, El va face cu ei cum a făgăduit pentru poporul Israel: “Le voi da o altă inimă şi voi pune un duh nou în voi. Voi lua din trupul lor inima de piatră şi le voi da o inimă de carne, ca să urmeze poruncile Mele, să păzească şi să împlinească legile Mele; şi ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor.” (Ezechiel cap.11:19-20).
Toţi cei care am încheiat legământul cu Dumnezeu, ne-am angajat înaintea Domnului, înaintea cerului întreg şi în faţa bisericii, a membrilor ei, că vom sluji pe Dumnezeu cu credinţă, cu pocăinţă şi în ascultare de toate poruncile Sale şi, în felul acesta, am răspuns chemării Sale la pocăinţă şi la mântuire. Naşterea din nou presupune o schimbare şi o înnoire totală a inimii dată de Duhul Sfânt (Romani cap.6:4). O înnoire a fiinţei noastre, a gândurilor, hotărârilor din inimă şi a faptelor. Aceasta înseamnă începutul unei vieţi noi de credinţă, de pocăinţă. Înseamnă despărţire de lume şi de tot ce este păcătos. Este o viaţă nouă pe care să o trăim după voia şi poruncile lui Dumnezeu, sub călăuzirea Duhului Sfânt, având ca lumină pe cărarea vieţii învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu şi Sfânta Evanghelie (2Timotei cap.3:16-17). Domnul Isus ne spune în Ioan cap.3:5: “Adevărat, adevărat vă spun că dacă nu se naşte cineva din apă şi din duh nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”. Acesta este legământul nostru cu Dumnezeu, botezul în apă şi botezul cu Duhul Sfânt, căci înnoirea noastră este lucrarea Duhului Sfânt care ia în stăpânire inima. Mărturisirea credinţei şi angajamentul de slujire al celui care încheie legământul cu Dumnezeu şi se botează cu apă, trebuiesc făcute dintr-un cuget şi o inimă curată şi cu pocăinţă (Evrei cap.8:10-12). Legământul credinţei noastre ce l-am încheiat cu Dumnezeu l-am făcut cu răspunderea de a-l respecta toată viaţa, pentru câte zile ne vă mai dărui Dumnezeu să trăim pe pământ. Toţi cei care am făcut angajamentul solemn al legământului am intrat într-o relaţie de pace cu Dumnezeu şi o relaţie de ascultare de poruncile Sale ca o dovadă a dragostei noastre pentru El (Ieremia cap.31:31-33). O dată cu aceasta, Dumnezeu, în marea Lui dragoste ne oferă iertarea de tot trecutul păcătos şi ne scrie numele în Cartea Vieţii (Ezechiel cap.18:20-22 şi cap.33:16). Ne socoteşte membrii ai poporului Său cel Sfânt – Biserica Sa. Dumnezeu, prin meritele şi răscumpărarea de la cruce făcute de Domnul Isus Hristos, ne-a dat dreptul şi ne numeşte copii ai Săi, născuţi din Cuvântul Său (Ioan cap.1:12; 1Ioan cap.3:1). Acesta este o dovada extraordinară a dragostei lui Dumnezeu pentru noi. Ajută-ne Doamne să putem înţelege pe deplin măreţia şi greutatea harului de mântuire şi însemnătatea actului legământului Tău încheiat cu omul păcătos! Dumnezeu se angajează să ne ierte păcatele trecute şi, o dată cu încheierea legământului şi a naşterii din nou, El ne curăţeşte inimă şi ne îmbracă cu haina neprihănirii Domnului Isus Hristos, “haina de nuntă”, căci El a plătit pentru păcatele noastre ca înlocuitor, prin moartea Sa de la calvar (2Corinteni cap.6:21). Ne socoteşte neprihăniţi şi sfinţi ca şi cum nu am păcătuit niciodată, pentru a fi vrednici moştenitori ai Împărăţiei Sale veşnice. După învierea Sa, Domnul Isus Hristos s-a înălţat la ceruri unde şade la dreapta Tatălui şi, ca Mare Preot, primeşte rugăciunile noastre şi mijloceşte la Dumnezeu Tatăl pentru noi şi pentru poporul Său (Efeseni cap.4:5; Evrei cap.5:9-10). Noi am primit acest adevăr şi ne-am conformat prin credinţa noastră în tot ce a făcut Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos pentru iertarea şi salvarea noastră. În acest fel ne este asigurată făgăduinţa mântuirii şi a moştenirii vieţii veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu. În haina nouă a neprihănirii cu care suntem îmbrăcaţi şi care este o înnoire totală a inimii, a gândurilor şi a faptelor noastre determinate de un caracter sfinţit, noi trebuie să umblăm şi să trăim până la sfârşitul vieţii noastre de pe pământ şi până la măreaţa zi a întâlnirii cu Domnul Isus (Efeseni cap.5:25-27). Dumnezeu, ca parte a Sa, a îndeplinit cea mai mare parte a legământului pentru salvarea noastră veşnică din păcat, ceea ce nouă, oamenilor căzuţi în păcat, ne era imposibil să ne salvăm de la judecata finală şi de la pedeapsă veşnică. Totul a făcut Bunul nostru Tată ceresc împreună cu scumpul Său Fiu Isus Hristos şi împreună cu Duhul Său cel Sfânt, din dragoste şi milă pentru omul păcătos care nu avea nici o altă şansă de salvare. Legământul încheiat de Dumnezeu cu toţi aceia care L-au primit pe Domnul Isus Hristos are la bază respectarea de către cei răscumpăraţi a Legii Sale Sfinte – cele zece porunci. Cele zece porunci, date de Dumnezeu, reprezintă în esenţă cele două mari precepte ale Legii: dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru aproapele nostru, pentru semenii noştri oricare ar fi ei. Acestea trebuie respectate cu stricteţe de către fiecare dintre noi (Exod cap.2:24; Deut. Cap.7:9, cap.9:11; Psalmi cap.25:10; Daniel cap.9:4). În scrierile întregii Sfinte Evanghelii este scoasă în evidenţă dragostea lui Dumnezeu pentru omenire şi ni se arată cum, prin multe mijloace, caută să o ajute şi să o salveze de la distrugere: dragoste şi purtare de grijă deosebită faţă de poporul Său, dar şi dreptatea Sa faţă de cei ce nu-L iubesc şi nu doresc să asculte de poruncile Sale. Dreptatea lui Dumnezeu este arătată prin ocrotirea poporului Său şi a celor neprihăniţi şi prin judecăţile şi pedepsele Sale trimise peste oamenii răi şi nelegiuiţi. Potopul din timpul lui Noe (Geneza cap.6); nimicirea cetăţilor Sodoma şi Gomora (Geneza cap.19; Romani cap.6:23). Faţă de poporul Său Dumnezeu este credincios legământului Său dar ne cere şi nouă credincioşie şi ascultare de toate poruncile Sale ca parte a aceluiaşi legământ (Eclesiastul cap.12:13).
Citind cu atenţie Sfânta Scriptură vedem că este plină de făgăduinţele şi binefacerile lui Dumnezeu dăruite fiinţelor create de El, datorită dragostei Sale pentru creaţiunea Sa.
Amin
Olga Bucaciuc, Suceava
Septembrie 2010

Domnul Isus Hristos ne vorbeşte. Fericirile de pe munte Matei cap.5,1-16: "Când a văzut Isus noroadele, s-a suit pe munte; şi după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe astfel: Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este împărăţia cerurilor! Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi! Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul! Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi! Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu! Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii lui Dumnezeu! Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor! Ferice va fi de voi, când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii care au fost înainte de voi. Ucenicii sunt sarea pământului şi lumina lumii. Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic, decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte, nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii nu aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri." Domnul Isus Hristos şi cu această ocazie vorbeşte mulţimii de oameni, ce s-au adunat în jurul Său. S-a urcat pe coasta muntelui pentru a putea fi văzut şi auzit de toţi. A început să le vorbească şi să-i înveţe potrivit cu starea lor sufletească, nefericită şi cu nevoia lor spirituală. Domnul cunoaşte starea inimii fiecăruia şi nevoia lui de Dumnezeu, de adevărata fericire în relaţia cu Dumnezeu şi nevoia lor de intrare în Împărăţia cerurilor. Domnul Isus Hristos a venit în lume să lumineze minţile oamenilor pentru a-i îndrepta pe calea lui Dumnezeu, la o relaţie cu El şi la o relaţie bună şi un comportament frumos în societate. Prezintă tuturor celor ce-L ascultau, dar şi nouă, generaţia de astăzi, condiţiile intrării în împărăţia cerurilor şi posibilitatea ca omul, oricare ar fi el, să poată ajunge la adevărata fericire şi răsplătire dăruite de Dumnezeu. Domnul Hristos prezintă aceste calităţi ale caracterului şi ale comportamentului unui adevărat creştin, aşa cum îl vrea Dumnezeu: sfânt şi neprihănit. Având aceste calităţi, creştinii vor avea intrare sigură în împărăţia cerurilor şi a slavei lui Dumnezeu unde vor fi fericiţi şi se vor bucura o veşnicie. 1. A fi sărac în duh este atunci când creştinul e smerit şi umilit în inima lui faţă de Dumnezeu. Se simte mic şi neputincios şi simte mereu nevoia de Dumnezeu şi nevoia de a face voia Lui. Nu este mulţumit cu starea lui spirituală şi doreşte o creştere tot mai mare. Prin gândire vorbire şi fapte îl recunoaşte pe Dumnezeu mai presus de orice şi că el, dacă poate fi ceva sau face ceva bun, este numai prin harul lui Dumnezeu, atribuind Lui toate meritele şi laudele. Se recunoaşte neputincios fără Dumnezeu şi fără prezenţa Sa. În relaţia cu semenii îi vede pe aceştia mai presus de el însuşi şi este caracterizat de o inimă lipsită de egoism şi mândrie (Luca cap.18,13-14). În inima lui smerită locuieşte Duhul Sfânt, deoarece eul şi firea lui pământească sunt răstignite. Pentru un astfel de credincios Domnul Hristos şi Duhul Său cel Sfânt sunt totul. Este asemenea Domnului Isus Hristos, de care se lasă condus pe căile Sale Sfinte (Mica cap.6,8). Nu gândeşte rău şi nu are gânduri de dispreţ faţă de aproapele său (proverbe cap.14,21). Are încredere în Dumnezeu şi răbdare în orice moment greu al vieţii de: suferinţă, lipsuri, nedreptate (Filipeni cap.4,12-13). Pentru un astfel de creştin smerenia lui presupune supunere lui Dumnezeu din dragoste şi teamă sfântă (1Petru cap.5,5-6). Ioan Botezătorul, solul lui Dumnezeu, trimis să pregătească calea pentru Domnul Isus Hristos, îl vede şi-L recunoaşte ca Fiul lui Dumnezeu "Mielul lui Dumnezeu care a venit să ridice păcatul lumii. El să crească iar eu să mă micşorez. Nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei" (Ioan cap.1,27.34). 2. Creştinul adevărat ajunge în unele situaţii când plânge înaintea lui Dumnezeu. Acesta este un privilegiu pentru el, căci prin plâns şi vărsarea lacrimilor îşi uşurează sufletul şi-a descărcat durerea şi se simte mai bine. Sfânta Scriptură ne prezintă exemple de persoane care în diferite ocazii au plâns. Dumnezeu vede starea lăuntrică a noastră şi ne cunoaşte simţămintele şi starea apăsată de durere în momentele când plângem. Bunul nostru Dumnezeu are milă de orice suflet care este îndreptăţit să plângă dintr-o inimă sinceră. Aceste lacrimi, ca un strigăt de ajutor, ajunse la Dumnezeu, sunt apreciate şi El trimite mângâiere. Dar mângâierea cea mai mare dată de Dumnezeu celor care plâng este făgăduită în Împărăţia cerului, acolo unde vom ajunge şi ni se va şterge orice lacrimă din ochii noştri, căci nu vor fi motive de durere, ci numai bucurie şi fericire veşnică (Apoc. Cap.21,4). În călătoria vieţii noastre aici pe pământ sunt motive care ne fac să plângem de multe ori. Dumnezeu aude şi vede plânsul disperat după ajutor şi răspunde celui îndurerat şi neajutorat (Geneza cap.21,15-21). Răspunde cu mângâierile Sale şi ne dă putere la moartea persoanelor dragi nouă (2Samuel cap.1,12; Ieremia cap.31,15-16; Luca cap.7,13-16; Ioan cap. 20,11-18; 1Tesaloniceni cap.4,14). Neemia a plâns şi s-a rugat pentru cetatea Ierusalim care, după robia babiloniană, a fost distrusă. Dumnezeu răspunde dorinţei şi lacrimilor lui, ajutând la reclădirea cetăţii şi a templului (Neemia cap.1,4-11). Adevăratul creştin vine înaintea Domnului cu rugăciuni şi lacrimi pentru păcatele înfăptuite. Le recunoaşte înaintea lui Dumnezeu şi cere iertare cu pocăinţă (Plângerile lui Ieremia cap.3,39; Psalmul cap.32 şi cap.51). Să simţim cu cei în necaz şi suferinţă. Să plângem pentru ei şi cu ei (Romani cap.12,15). Cel mai important exemplu pentru noi este Domnul Isus Hristos care adesea venea singur înaintea lui Dumnezeu Tatăl pentru a înălţa rugăciuni “cu strigăte mari şi cu lacrimi”, rugăciuni prin care cerea putere de la Dumnezeu pentru lucrarea de mântuire şi rugăciuni de mijlocire pentru noi cei răscumpăraţi. Plânge de durere pentru cetatea Ierusalim care avea să fie distrusă datorită răzvrătirii lor (Marcu cap.14,34-36; Luca cap. 22,39-46; Ioan cap.17; Evrei cap.5,7). Domnul Isus Hristos ca om venit pe pământ s-a dat pe Sine ca cel mai desăvârşit exemplu pentru noi de rugăciune cu lacrimi, smerenie, evlavie şi dependenţă de Dumnezeu Tatăl. 3. Blândeţea ca roadă a Duhului Sfânt ce trebuie să o aibă creştinul acceptat de Dumnezeu. Blândeţea se vede din atitudine şi vorbire în relaţiile cu semenii (Galateni cap. 5,23; Matei cap.21,5). Un comportament cu o vorbire blândă va duce totdeauna la pace. Blândeţea să o avem faţă de orice persoană şi să fie cunoscută de toţi cei din jur: exemplul lui Moise (Numeri cap.12,3-13; Filipeni cap.4,5). În vorbirea noastră cu oamenii, în cazul unor conflicte sau neînţelegeri, să căutăm să îndreptăm şi să lămurim lucrurile cu blândeţe şi dragoste (2 Timotei cap.2,24-25; Tit cap.3,2). Cu vorbirea blândă şi calmă să nu jignim pe nimeni din semenii noştri. Avem un caracter puternic când nu ne aprindem de mânie şi nu dăm drumul nervilor în momente de încercare, nedreptate, pagube sau când suntem jigniţi şi insultaţi de alte persoane. Blândeţea caracterului ne ajută să nu răspundem la fel. Prin ţinerea sub control al simţămintelor ne menţinem calmul şi blândeţea. Mintea noastră are timp să gândească şi să judece normal. La mânie şi iuţime foarte uşor putem da drumul la cuvinte pripite şi uşor putem păcătui şi întrista pe Duhul Sfânt (Efeseni cap.4,30-32). 4. Motiv de fericire pentru adevăratul creştin este foamea şi setea după neprihănire. În întâmpinarea acestor dorinţe, Domnul, dă promisiunea că acel credincios va fi săturat. Atunci când Dumnezeu ne va desăvârşi şi vom ajunge la acea stare a plinătăţii şi la asemănarea cu Domnul Isus Hristos (1Ioan cap.3,2-3). Creştinul în permanenţă doreşte să facă totul, orice sacrificiu pentru a împlini poruncile şi a trăi după voia lui Dumnezeu. Doreşte să aibă credinţă şi un caracter sfinţit. Este conştient de ceea ce înseamnă naşterea din nou şi legământul încheiat cu Dumnezeu. Se luptă pentru a trăi o viaţa nouă cu Dumnezeu şi pentru slava Lui. Nu oboseşte în facerea binelui (Ioan cap.6,35; Efeseni cap.3,19 şi cap.4,13). Foloseşte toate ocaziile de a sluji lui Dumnezeu cu toată puterea fiinţei lui. Se roagă mult zilnic şi se străduieşte să cunoască voia lui Dumnezeu, studiind zilnic Biblia (Ioan cap.5, 39). Doreşte în permanenţă ca, prin faptele sale, să calce pe urmele Domnului Isus Hristos. Păzeşte toate poruncile lui Dumnezeu din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru semeni (Ioan cap.14,15). Caută cu orice ocazie să facă fapte bune şi să fie o lumină pentru oamenii din jur. Plânge şi se roagă zilnic să primească ajutor de la Dumnezeu şi călăuzirea Duhului Sfânt. Se luptă şi veghează asupra comportamentului său, pentru a nu păcătui şi pentru a avea în permanenţă roadele Duhului Sfânt (Galateni cap.5,22-24). 5. Să fim milostivi. În primul rând pentru noi Dumnezeu a avut şi are milă căci a dat un preţ atât de mare pentru viaţa noastră jertfa Fiului Său de la cruce. Pentru a ajunge în împărăţia cerului şi pentru a moşteni noul pământ, viaţa să ne fie caracterizată şi de fapte de milă. Căci după cum Dumnezeu a avut şi are milă de noi, fiinţe de pe pământ şi noi să ajutăm cu vorbe şi fapte de milă pe cei sărmani, amărâţi şi nenorociţi (Luca cap.10,25-37). “Cel ce îngrijeşte de cel sărac şi are milă de el, în ziua nenorocirii va primi şi el ajutor de la Domnul” Psalmul 41,1-3. Dacă iertăm oamenilor greşelile lor faţă de noi şi Tatăl ceresc ni le iartă pe ale noastre. Dumnezeu vede cum tratăm şi cum avem milă pentru aproapele nostru şi va avea şi El milă de noi. Să tratăm cu milă animalele şi vieţuitoare create de Dumnezeu, o caracteristică a celui neprihănit (Proverbe cap.12,10; Psalmul 145,14-16). În toate ocaziile când dăm ajutor celui nenorocit şi în nevoie, aceste fapte sunt în înregistrate în ceruri înaintea lui Dumnezeu şi, la timpul potrivit, Domnul ne răsplăteşte cu binecuvântările şi cu ajutorul Său (2 Timotei cap.1,16-18). În orice moment şi situaţie ne-am afla în sfera noastră de vieţuire, suntem îndemnaţi de cuvântul lui Dumnezeu, să nu stăm nepăsători la suferinţele şi necazurile celor de lângă noi. Ca nişte buni creştini să ajutăm cu tot ce putem: încurajări, vorbe bune şi cu rugăciuni aduse lui Dumnezeu pentru acele persoane amărâte. Să simţim cu durerea aproapelui nostru şi să iubim cu fapta şi adevărul (Matei cap.22,37-40; cap. 25,34-40; Iacov cap.2,14-18). 6. O altă calitate pentru creştin, moştenitor al împărăţiei lui Dumnezeu este a avea o inimă curată. Când ne menţinem şi avem inima curată, Domnul Hristos ne dă măreaţa făgăduinţă a întâlnirii cu Dumnezeu ce va fi o realitate. Păcatul poate lua naştere în gânduri şi în inimă. Nici un fel de gând necurat nu trebuie să existe în inima noastră de creştini şi ucenici ai Domnului. O inimă curată cu gânduri bune, plăcute lui Dumnezeu (căci El vede şi cunoaşte ce este în inima omului) face loc Duhului Sfânt. Căci Duhul Sfânt nu poate locui într-o inimă care nu este curăţită şi golită de tot ce este rău: ură, clevetire, bârfă, egoism, mândrie etc. (Galateni cap.5,19-21). Când Duhul Sfânt locuieşte în inimă ne ajută, ne stăpâneşte şi călăuzeşte gândurile şi simţurile. Ne luminează mintea pentru înţelegerea Cuvântului şi a voinţei lui Dumnezeu pentru viaţa noastră (Psalmul cap.51,10). Dumnezeu preţuieşte o inimă curată care se lasă călăuzită de Duhul Său cel Sfânt. În astfel de situaţie viaţa şi faptele ne sunt în armonie cu poruncile lui Dumnezeu (Evrei cap.8,10). Un creştin cu inima curată este plăcut înaintea lui Dumnezeu şi viaţa lui Îl onorează pe Dumnezeu. Va fi gata oricând a sluji lui Dumnezeu şi a face lucrarea Lui din dragoste şi respect pentru Domnul. Creştinul cu o inimă curată este cinstit şi drept în relaţia cu semenii săi. Nu caută în primul rând folosul său ci al altora. Va lucra tot timpul cu sinceritate şi curăţie de inimă câştigând astfel încredea lui Dumnezeu şi al oamenilor care-l cunosc. Comportamentul lui sfânt şi drept arată curăţia inimii sale. Creştinul cu inima curată este iubitor de Dumnezeu şi iubitor de oameni şi de tot ce El a creat. Nu va minţi şi nu va gândi rău despre aproapele său. Nu este făţarnic, nu bârfeşte şi nu cleveteşte pe ascuns. Ceea ce are în inimă arată în vorbe şi în fapte (Psalmul cap.66,18). Inima curată cu gânduri şi simţăminte plăcute lui Dumnezeu este templul Duhului Sfânt. Aşa avem o legătură vie cu Dumnezeu, ce se arată prin dragoste de cuvântul Său şi ascultare de El (Ieremia cap.17,10; Filipeni cap.4,7; 1Petru cap.3,4). 7. O altă calitate pentru a moşteni Împărăţia lui Dumnezeu şi pentru a fi chemaţi fii şi fiice ale Sale este de a fi întotdeauna şi în orice împrejurare împăciuitori. Trebuie să fim oameni ai păcii şi a împăcării în relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii noştri (Psalmul cap.34,12-14; Romani cap.12,17-21). Pacea din inimile noastre este o roadă a Duhului Sfânt. Domnul Isus Hristos ne-a adus pacea în inimă, o încredere deplină în făgăduinţele Sale. El ne-a împăcat cu Dumnezeu Tatăl, căci prin El suntem iertaţi şi primiţi de Dumnezeu (Ioan cap.14,27; Romani cap.5,1; Efeseni cap.2,14). Ni s-a dat dreptul de a fi copii ai Săi răspunzând chemării iubitoare la pocăinţă şi la ascultare de poruncile lui Dumnezeu (Ioan cap.1,11-13). Oameni ai lumii care nu recunosc şi nu primesc pe Domnul Hristos în inima şi în viaţa lor, sunt dispuşi să fie în vrăjmăşie unii cu alţii. Dar cei ce L-au primit pe Domnul sunt plini de pace şi de bucurie în inima lor şi acestea se răsfrâng asupra celor din jur (Psalmul 119,165). Un copil al Domnului va fi un om al păcii în orice situaţie: nu se amestecă în treburile altora, care pe el nu-l privesc; iartă celui ce i-a greşit şi la rândul său îşi recunoaşte greşelile, dacă este cazul. Pentru a păstra pacea suportă nedreptăţile şi paguba (Matei cap.5,39-42; Marcu cap.9,50). Căci Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace şi bună înţelegere unii cu alţii (1 Corinteni cap.7,15). Cei care sunt ai lui Hristos vor avea pace şi dragoste în inimile lor. Să ne silim ca oricând să fim găsiţi de Domnul fără prihană, fără vină şi în pace, împăcaţi cu Dumnezeu şi împăcaţi cu cei din jur (2 Petru cap.3,14). În felul acesta vom fi numiţi fiii lui Dumnezeu. 8. Domnul ne fericeşte şi ne dă speranţă când suntem prigoniţi din pricina neprihănirii. Creştinul adevărat se luptă, renunţă şi sacrifică favorurile trecătoare pentru o viaţa curată şi neprihănită. Pentru el este prioritar să facă voia lui Dumnezeu şi să-L onoreze (Fapte cap.8,1.35-37). Nu trebuie să renunţăm la viaţa de sfinţenie şi de neprihănire chiar dacă întâlnim împotriviri şi batjocuri. Să nu ne fie ruşine că suntem slujitori şi împlinitori ai cuvântului lui Dumnezeu, căci răsplata ne va fi mare în ceruri (Fapte cap.20,19; Marcu cap.8,35-38). Să luăm toată armătura Duhului Sfânt şi, prin multă răbdare şi credinţă, să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni şi Domnul ne va da biruinţa. În momente de asuprire şi ameninţare să cerem putere de la Dumnezeu pentru răbdare şi să putem iubi pe cei ce ne urăsc, să ne rugăm pentru ei şi să nu le răsplătim cu rău ci cu vorbe şi fapte de dragoste. Avem ca pildă pe Domnul Hristos care, în momente de chin şi durere, s-a rugat pentru iertarea vrăşmaşilor Săi. Căci prin răbdarea şi dragostea noastră faţă de cei ce ne urăsc şi ne prigonesc îi putem câştiga pentru mântuire şi pentru Hristos, căci cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit (Matei cap.10,22; Romani cap.12,14). Prigonitori sunt cei care iubesc păcatul, nu cunosc pe Dumnezeu şi nu doresc să-şi schimbe viaţa păcătoasă. Se constată conflictul dintre Domnul Hristos şi Satana, dintre cei ce sunt ai lui Hristos şi cei ce sunt ai Satanei. Aşa cum Domnul Isus Hristos nu a fost primit de toţi ci a fost respins şi dat la moarte şi urmaşii Lui vor fi prigoniţi. Dar noi, cei care am încheiat legământul cu Dumnezeu, trebuie să mergem pe urmele Lui. Suferind pentru cauza Domnului Isus, să ne bucurăm că răsplata ne va fi mare în ceruri (1Corinteni cap.2,9; 2Corinteni cap.12,10-11). Prin suferinţe credinţa şi răbdarea ne sunt puse la încercare. Acestea sunt armele noastre ale celor credincioşi şi persecutaţi: a suferi cu răbdare şi cu încredere în Acela care vede totul (Apoc. Cap.3,10). Sunt cazuri când credincioşi ai Domnului sunt prigoniţi şi persecutaţi chiar de cei din familiile lor. Aici se poate vedea dragostea pentru Dumnezeu şi neprihănire mai presus decât ameninţările celor care nu înţeleg şi nu cunosc adevărul şi chemarea lui Dumnezeu (1 Petru cap.3,12-15). 9. Un alt motiv de fericire pentru credincioşii Domnului este atunci când sunt prigoniţi pentru Numele Lui. Când facem lucrarea misionară a Domnului Hristos, de răspândire a Cuvântului Său, celor din “Întuneric”, este posibil să întâlnim împotrivire din partea oamenilor ce nu cunosc pe Dumnezeu. Avem exemple în Sfânta Scriptură când cei trimişi de Dumnezeu să vestească lumii mesajul şi chemarea lui Dumnezeu la pocăinţă, au fost respinşi, prigoniţi, bătuţi şi chiar daţi la moarte. Ioan Botezătorul, apostolul Pavel, ucenici ai Domnului şi mulţi alţii care au plătit chiar cu viaţa şi moarte de martir, pentru cauza lui Dumnezeu. Au iubit pe Dumnezeu mai mult chiar decât interesele personale şi chiar mai mult decât viaţa lor. Sacrificiul personal l-au adus cu bucurie pentru Domnul căci priveau dincolo de suferinţele pământeşti la fericirea din veşnicie (Evrei cap. 11,13-16). Pe ucenicii Domnului nu i-a oprit ceea ce avea să li se întâmple şi, după porunca Domnului Isus dată lor, au dus mesajul Evangheliei şi al mântuirii în lumea întreaga (Matei cap.28,18-20). Acelaşi mandat îl au şi credincioşii ce compun biserica lui Dumnezeu din zilele noastre, de a răspândi Cuvântul lui Dumnezeu şi a-l spune celor din jurul nostru care nu-l cunosc. Căci Evanghelia aceasta trebuie vestită în toată lumea. Fiecare om de pe faţă pământului trebuie să aibă posibilitatea de a cunoaşte pe Dumnezeu şi mântuirea Sa (Matei cap.24,14). Această lucrare s-a făcut şi se va face de către credincioşii Domnului Hristos care doresc să se consacre în slujba Lui. Ei întâlnesc în această lucrare împotrivire şi prigonire din partea vrăjmaşilor Domnului. Dumnezeu ne încurajează să mergem înainte în lucrarea Lui, căci la sfârşit răsplata ne va fi mare in ceruri (2Corinteni cap. 4,5-11). Sunt făgăduite răsplătirile Domnului pentru creştinii si ucenicii Săi din toate generaţiile şi până la revenirea Domnului Hristos în slavă. Acei din toate timpurile, trecute si viitoare ce L-au slujit cu scumpătate, cu toată dăruirea şi cu toată lepădarea de sine. În viaţa acesta au fost săraci în duh, smeriţi cu inima, plâng înaintea lui Dumnezeu, sunt blânzi, sunt flămânzi şi însetaţi după neprihănire, sunt milostivi, au inima curată, sunt împăciuitori, gata oricând să ierte şi să se umilească, pentru a face pace, sunt prigoniţi din pricina neprihănirii, căci au ieşit din lume, sunt prigoniţi pentru Numele Domnului Hristos. Acestor adevăraţi credincioşi ascultători şi iubitori de Dumnezeu, ce au aceste trăsături sfinte de caracter şi care sunt poporul lui Dumnezeu şi Biserica Sa formată aici pe pământ, Domnul Isus Hristos le spune că sunt “sarea pământului şi lumina lumii”. Sunt ca o cetate aşezată pe munte, văzută de toţi. Viaţa şi faptele lor sunt deosebite şi onorează pe Dumnezeu căruia îi aparţin prin creaţiune şi răscumpărare. Ei vor avea intrare sigură în Împărăţia cerurilor, unde se vor bucura şi vor fi fericiţi o veşnicie împreună cu Dumnezeu Tatăl, Domnul Isus Hristos, Duhul Sfânt şi îngerii sfinţi. “Părinte Ceresc te rugăm, în Numele Domnului Isus Hristos, dă-ne putere şi ajută-ne să luptăm lupta cea bună a credinţei, să biruim păcatul, să Te slujim cu toată dăruirea (trup, duh şi suflet) şi să avem toate aceste calităţi, pentru a avea parte de fericire în Împărăţia Slavei Tale o veşnicie. Te mai rugăm ai milă de noi cei care ne-am pornit spre Împărăţia Ta. Pentru toate îţi mulţumim, Amin”

Tânărul bogat şi moştenirea vieţii veşnice
“Domnul Isus tocmai când era gata să pornească la drum, a alergat la El un om care a îngenunchiat înaintea Lui şi l-a întrebat: “Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” “Pentru ce Mă numeşti bun?” i-a zis Isus. “Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu. Cunoşti poruncile: “să nu preacurveşti; să nu ucizi; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să nu înşeli; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta”. El a răspuns: “Învăţătorule, toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinereţea mea”. Isus s-a uitat ţintă la el, l-a iubit şi i-a zis: “Îţi lipseşte un lucru: Du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea şi urmează-Mă”. Mâhnit de aceste cuvinte, omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe avuţii. Isus s-a uitat împrejurul Lui şi a zis ucenicilor Săi: cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii! Ucenicii au rămas uimiţi de cuvintele Lui. Isus a luat din nou cuvântul şi le-a zis: “Fiilor, cât de anevoie este pentru cei ce se încred în bogăţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu! Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu!” Ucenicii au rămas uimiţi şi au zis unii către alţii: “Cine poate atunci să fie mântuit?” Isus s-a uitat ţintă la ei şi le-a zis: “Lucrul acesta este cu neputinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu; pentru că toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Marcu cap.10:17-27).
Condiţii pentru moştenirea vieţii veşnice
Pentru moştenirea vieţii veşnice după cum Domnul a răspuns acestui tânăr bogat, ni se cere să ştim şi să păzim poruncile lui Dumnezeu – cele zece porunci. Comoara noastră ce ne-o putem aduna în cer este răsplata milosteniilor făcute, în Numele Domnului Isus, celor săraci (Matei cap.25:34-40). A urma pe Isus înseamnă a învăţa de la El şi a face ce a făcut El în ce priveşte viaţa de credinţă, de neprihănire şi de ascultare şi împlinire a voii lui Dumnezeu din dragoste pentru Dumnezeu şi din dragoste pentru aproapele nostru. În versetul 18, din textul de mai sus, prin modul de a i se adresa Domnului tânărul bogat cu “Bunule Învăţător” şi cu întrebarea Domnului la acesta apreciere şi afirmaţie, Domnul Isus s-a prezentat pe Sine ca Dumnezeu căci numai Dumnezeu este bun şi sursa de bunătate. Întrebarea Domnului Isus Hristos este retorică adevărului prezent. Acest tânăr bogat este pus la încercare de către Domnul Isus care-i spune: “... Îţi lipseşte un lucru: Du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea şi urmează-Mă” (vers.21). Domnul a privit în inima lui, l-a iubit dorindu-i mântuirea şi, prin acest îndemn al Său dat tânărului bogat, ar fi dorit să audă şi să vadă că acesta renunţă cu bucurie la averile lui pământeşti pentru a-şi aduna comoara în cer şi pentru a urma pe Domnul Isus ca ucenic al Său. A iubi pe Dumnezeu înseamnă a împlini cu bucurie poruncile Sale şi a recunoaşte pe Dumnezeu în tot ceea ce noi avem. Căci nimic nu ne aparţine ci toată agoniseala ne este dăruită de Dumnezeu şi o avem numai prin ajutorul Său. Dacă Dumnezeu ne cere să o împărţim cu cei săraci trebuie să fim dispuşi şi să o facem. Căci în Proverbe cap.19:17 ne spune: “Cine dă săracului împrumută pe Domnul şi făcând astfel îşi va aduna o comoară în ceruri”. Domnul nu va lăsa nerăsplătite astfel de fapte ce sunt scrise în ceruri.
Bogăţiile sunt o înşelăciune şi o capcană pentru unii căci îi împiedică să slujească pe Dumnezeu (Matei cap.13:22). Aceştia nu pot merge după Domnul Isus, deoarece grija pentru administrarea averii le răpeşte şi le umple cea mai mare parte din timp. Acest tânăr bogat iubeşte într-un fel pe Domnul Isus şi Îl admiră şi ar fi dorit un răspuns din partea Domnului pentru siguranţa că va avea parte de Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, având în vedere aşa cum declară el că a păzit poruncile lui Dumnezeu încă din tinereţe şi a căutat să nu păcătuiască călcând vreo poruncă. Este adevărat că tânărul bogat a păzit poruncile Domnului dar nu în totalitate şi nu dintr-o motivaţie a dragostei pentru Dumnezeu şi a dragostei şi milei pentru semenii în nevoie. La păzirea poruncilor lui Dumnezeu el a dat la o parte mila pentru cei săraci, călcând prima poruncă din lege care spune: “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei cap.22:37-39); “... şi aceasta este porunca pe care o avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe fratele Său.” (1Ioan cap.4:21). Tânărul bogat, la păzirea poruncilor lui Dumnezeu a dat la o parte mila pentru cei săraci şi a fost indiferent la nevoile şi lipsurile lor, dar a căutat să se îndreptăţească pe baza faptelor proprii. Domnul Isus Hristos ştia totul despre acest tânăr bogat şi a văzut că îi lipsea acest lucru esenţial: dragostea şi mila pentru aproapele său. Tânărul acesta nu are lepădare de sine, iar averile sale şi le iubea mai mult decât pe Dumnezeu şi mai mult decât pe semenii săi şi pe care, fiind în lipsă, i-ar fi putut ajuta. Tânărul, la invitaţia Domnului Isus, de a-şi împărţi averea săracilor şi de a urma pe Domnul, pleacă întristat deoarece avea multe avuţii de care nu se putea despărţi.
Tristă situaţie: tânărul bogat din această relatare reprezintă pe acele persoane care au multe averi şi posesiuni şi la care ţin foarte mult şi care îi împiedică să slujească pe Dumnezeu şi să intre în Împărăţia cerului. Dintre aceştia sunt unii care doresc, pentru ei şi familiile lor, să le meargă bine în această viaţă, să nu sufere lipsuri dar să aibă parte şi de viaţa veşnică. Domnul Isus Hristos ne spune căci, cu acestea pământeşti şi chiar cu viaţa noastră trăită şi consacrată în slujba ascultării de Dumnezeu, ne putem câştiga viaţa veşnică (Luca cap.9:24-25). “Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii. Ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă şi nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.” (Matei cap.6:19-21). Din această prezentare învăţăm să nu ne punem speranţa în primul rând în avuţii şi în agoniseala lor, ci grija noastră cea mare este să ascultăm, să iubim şi să slujim pe Dumnezeu. Chiar dacă Domnul ne-a dăruit binecuvântările Sale pământeşti case, bani, maşini etc, mai mult decât altora şi prin acest mijloc suntem încercaţi în ce priveşte credincioşia noastră pentru Domnul. Prin Cuvântul Evangheliei suntem îndemnaţi să împlinim cu credincioşie poruncile Domnului şi să ne achităm de tot ceea ce Îi suntem datori oferindu-i partea Sa, zecimea, aducând a zecea parte din venitul nostru. Proverbe cap.3:9-10 ne spune “Cinsteşte pe Domnul cu averile tale şi cu cele dintâi roade din tot venitul tău: căci atunci grânarele îţi vor fi pline de belşug şi teascurile tale vor geme de must.” În Noul Testament porunca ne spune că nu sunt desfiinţate zecimile şi darurile pentru casa Domnului. A zecea parte din veniturile noastre trebuie înapoiată Domnului şi adusă în Casa Lui (Maleahi cap.3:8-11; Matei cap.23:23-26; 1Petru cap.4:8-10). Nu trebuie uitaţi săracii, văduvele şi orfanii şi care au nevoie să fie ajutaţi sistematic şi în permanenţă. Căci vom fi traşi la răspundere de către Dumnezeu pentru ceea ce am putut face şi nu am făcut datorită indiferenţei, zgârceniei şi egoismului nostru (Matei cap.23:23).
Avem mărturie că şi primii ucenici ai Domnului şi, în mod special, apostolul Pavel, ca o prioritate a slujirii lor, strângeau ajutoare să ajute pe cei săraci (Luca cap.8:3; Faptele Ap. Cap.11:29-30; Evrei cap.13:16; 1Cor. Cap.16:1-4). În Faptele Apostolilor cap.9:39 ne este prezentată o mărturie deosebită – exemplul Tabitei: “... i-au arătat hainele şi cămăşile pe care le făcea Dorca pe când era cu ele”. Exemplul deosebit al Tabitei de slujire, făcând şi dăruind cămăşi şi haine pentru cei săraci, este demn de urmat. Proverbe cap.3:27-28 ne spune “Nu opri o binefacere celui ce are nevoie de ea, când poţi s-o faci. Nu zice aproapelui tău: “Du-te şi vino iarăşi; îţi voi da mâine!” când ai de unde să dai”.
A avea milă şi a ne îngriji de nevoile celor săraci este condiţie de intrare în Împărăţia Cerurilor:
“... El va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga lui. Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta lui:” Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând şi mi-aţi dat de mâncat; mi-a fost sete şi mi-aţi dat de băut; am fost străin şi m-aţi primit; am fost gol şi m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să mă vedeţi; am fost în temniţă şi aţi venit pe la Mine”. Atunci cei neprihăniţi îi vor răspunde: “Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci sau fiindu-Ţi sete şi Ţi-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?” Drept răspuns Împăratul le va zice: “Adevărat vă spun că ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut... Cei ce nu au făcut aceste lucruri vor merge în pedeapsa veşnică iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică” (Matei cap.25:32-40,46).
Rugăciune:
“Doamne Isuse, Mântuitorul nostru, ajută-ne să avem o inimă bună şi plină de îndurare, pentru a putea împlini voia Ta cea sfântă şi pentru a ajunge în Împărăţia Ta cea veşnică.”
Amin
Mai, 2010, Suceava
Olga Bucaciuc